Risipa, eternul păcat

Bisericile noastre aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă. Împreună, voluntar sau involuntar, schimbăm poezia.

Nu sunt un ateu, dar nici nu mă erijez într-un credincios habotnic  aşa cum unii s-au obişnuit, mai puţin mânaţi de voci interioare şi mai mult de cele pe care le aud din surse independente de corpul lor. Nu consider că o credinţă, sinceră şi pornită din suflet, are nevoie de o exteriorizare făţişă, agresivă, garnisită cu „cruci” gesticulate amplu, la fiecare 10 metri parcurşi. Prefer aşadar, ca mulţi alţii, o „esenţă”, lipsită de ipocrizie, şi aleg principiul „puţin dar sincer şi bun”.

Nu am nevoie nici de preoţime prea multă, cu atât mai puţin de una îngâmfată  care să-mi spună cu un aer suficient, „ce e bun şi ce e rău în viaţă”, sau să arate cu degetul spre mine de la fereastra vreunui conac împărătesc sau de la volanul unui mercedes. Sau sa-mi „ierte” păcatele într-o pauză de făurire a celor proprii, că doar om e şi preotul, şi greşeşte destul, har Domnului. Nu sunt toţi aşa, fireşte. Avem şi preoţi cu dăruire, oneşti, cu feţe senine, pe care oamenii îi iubesc, la propriu. Dar o „statistică” nescrisă, însă şoptită cu mâna la gură, de bătrânele satului, arată că, cu cât un slujitor al Domnului ajunge în straturi mai înalte, cu atât şi poziţia nasului urcă şi ea, vertiginos şi proporţional. Nu dăm exemple din judeţ pentru că sunt convins ca le ştiţi. Vă supunem atenţiei alte exemple ceva mai importante, din realitatea zilelor noastre.

Să facem o singură comparaţie concretă: cea între bisericile nou-construite şi şcoli. Asta că aleşii neamului se tot bat cu pumnii în piept că le pasă de educaţia celor care în câţiva ani, iau în mâini „hamurile” României,  deşi realitatea arată, la un consult rapid, că minunaţii noştri conducători suferă de dureri acute în zona coatelor, în această privinţă.

Aşadar, cruciţi-vă fără teamă: În România apar peste o sută de biserici noi anual, şi acestea sunt doar cele ale ortodocşilor! După 1989 şi până în prezent, bisericile ortodoxe s-au înmulţit cu peste doua mii de lăcaşuri de cult în toată ţara. În privinţa şcolilor, media este jalnică: aproximativ 17 unităţi noi anual, considerând ca în 25 de ani post-revoluţionari s-au construit in România sub 400 de şcoli. Vă înţelegem dacă v-a luat plânsul, e firesc. Astfel, raportul dintre bisericile şi şcolile nou apărute după 1989 este de aproximativ 5 la 1. Pe scurt, există peste 18.500 de biserici şi aproximativ 4000 de şcoli- din care cel puţin un sfert dărăpănate şi vechi de când bunica descoperea alfabetul.

Şi totuşi, uite că nu boceşte nimeni, mă refer la cei din fotoliile pluşate, care au puterea şi banul public la vârful degetului. Vă  rog acum să întindeţi o mână şi să număraţi pe degete, glăsuit, secţiile de oncologie infantilă din România. Mă gândesc că dacă educaţia o pălmuim ferm cu o anatemă, ce facem cu sutele de copii care mor anual de cancer în ţara noastră pentru că nu au acces la medicamente sau tratament, din lipsă de fonduri,  iar părinţii aleargă cu ei în braţe şi întind mâna, disperaţi şi distruşi, strigând după ajutor. Da, sunt peste 6000 de copii români bolnavi de cancer iar dacă 12.000 de părinţi urlă de durere şi neputinţă, tot nu-i aude nimeni. Ştiu, ferească-Dumnezeu, dar uite că sunt mii de familii pe care nimeni nu le fereşte de asemenea tragedii incomensurabile. Preoţii care au donat din „cutia milei” sau alte cutii şi cutiuţe avute la îndemână, îi numărăm şi pe dânşii, pe degete. Lăzile (la propriu!), cu bani, de pe la milioanele de pupături de moaşte, acatiste, donaţii sau numiţi-le cum vreţi, se duc în cu totul alte direcţii, ieşind discret pe uşile din dos ale parohiilor. Deci dacă „puternicii” României au decis, la dezbaterile privind proiectul de buget pe 2015 să mărească de peste opt ori suma alocată cultelor, de ca şi când n-ar exista, aşa cum spuneam, milioane de euro care curg din donaţii civile sau alte contribuţii, cele mai multe lipsite de raţionament, ce ar mai fi de spus? Poate doar cifra concretă, alocată bisericilor pentru 2015: de la 6.000.000 suma prevăzută iniţial  la 51.000.000 lei „adjudecată” de stăpânire. Dacă faceţi transformarea în euro, vă sfătuim să aveţi şi un scaun în apropiere. Nu avem, se pare, cum să ne împotrivim acestei realităţi proaspăt instituite: aşadar bisericile vor beneficia de un sprijin consistent de la stat şi în 2015. Uite-aşa, vrem, nu vrem, dăm din cap ca nişte păpuşi cu baterii când vine vorba de vreo construcţie sfântă. Eşti clar rudă cu necuratul dacă foloseşti în vreo frază cuvântul „nu” când e vorba de „cele sfinte”, ca să vă fie clar! Biserica poate hotărî, şi pe banii mei şi în numele meu, cînd e vorba de treburile comunităţii, dar nu-mi cere părerea niciodată şi, dacă mi-o spun, oricum nu ţine cont de ea. Dacă deschid gura şi, păcătos fiind vreun adevăr grăiesc, spunând că sunt mai mult decât suficiente miile de lăcaşuri de cult, poate prea multe, se cheamă că-s împotrivă, că am un moţ buclat care nu e în trendul ecleziastic. Dacă în umila mea credinţă consider că viaţa unui copil, sănătatea, educaţia lui, sau siguranţa zilei de mâine a unui bătrân lihnit de foame şi umilit după o viaţă de muncă şi tot o viaţă de credinţă, sunt astăzi mai importante decât zidurile uriaşe, de necuprins cu privirea, ridicate unul lângă celalalt ca lăcaş de cult, cupolele, crucile sau  altarele poleite cu aur, mă paşte o afurisenie de nu mă văd.

Să vă pun pe gânduri şi să închei apoteotic cu cel mai elocvent exemplu al risipei şi adevăratei lipse de credinţă în lucrurile care ne dor cu adevărat în aceste vremuri, şi care zac în uitare şi ignoranţă orbite de strălucirea celui mai mare lăcaş de cult care va exista în ţara noastră sărăcită: Catedrala Mântuirii Neamului, clădirea-mamut de 120 de metri lungime, 70 de metri lăţime şi 120 de metri înălţime care se ridică acum pe Dealul Arsenalului din Capitală. Va costa aproape o sută de milioane de euro. Nu sunt în măsură să pun concluzii asupra acestui subiect sau să critic această sumă care pe mine unul, mă lasă fără cuvinte. Însă mă întreb, cu ochii spre cer: ce sau câte se puteau face cu aceşti bani? Câte vieţi puteau fi salvate, câte şcoli, spitale, cămine pentru vârstnici, biblioteci sau locuinţe sociale puteau fi construite? Că de rugat avem, Slavă Domnului, unde să ne rugăm în tihnă. La două staţii de autobuz există, oriunde în ţara asta, o biserică. Însă dacă trupul fragil al unui copil e răpus de boală, sau dacă el vrea să înveţe şi să nu îngroaşe mai târziu rândurile proştilor şi incompetenţilor – de exemplu, trebuie, în multe din locurile României uitate de autorităţi, să străbată la propriu, păduri, munţi şi văi ca să găsească una din instituţiile mai sus amintite.

Pe cale de consecinţă, vă lăsăm pe dumneavoastră să decideţi în curtea cui înfloreşte păcatul ăl mai mare. Şi să vă gândiţi, atunci când faceţi o donaţie, cât de mică ar fi aceasta, dacă prin ea mai puneţi un gram de aur pe vreun candelabru bisericesc sau alegeţi să oferiţi o şansă unui copil care probabil nu va mai apuca nici Paştele, anul viitor, în viaţă.