Revoluţia, prin ochii unui soldat (2)

Ajunşi la marginea pistei ce se afla în apropierea unităţii militare, “casa” noastră, a militarilor în termen din contingentul 1989, ne-am trezit în plin câmp, aproape de miezul nopţii, fără să ştim exact ce căutăm acolo şi ce avem de făcut în mod concret. Ni s-a spus să ne separăm şi, doi câte doi, să săpăm un fel de goapă de adâncime mică în care să ne încropim câte un adăpost. Pământul era îngheţat bocnă, am reuşit să săpăm, după mai mult de o oră, locul în care aveam să stăm în următoarele zile. Colegul meu vorbea într-una; îşi bandajase mâinile cu pansament, să mai salveze din cele câteva grade existente sub mănuşile militare.

–Zici că ne săpăm gropile, cum să stăm în astea? Câte foi de cort ai, eu am trei. – Trei am şi eu. Mai erau două în magazie dar nu am mai avut unde să le pun, i-am răspuns. Am primit fiecare câte trei pături groase şi un balot de paie ce trebuia împărţit la trei gropi. Păturile armatei erau pe atunci de o calitate foarte bună. Deşi nu ofereau o senzaţie tactilă plăcută, fiind foarte aspre şi grele, randamentul lor era foarte bun. Am capitonat groapa cu paie, am aşezat trei foi de cort între care am pus, din nou, câte un strat mai subţire de paie.. În final am aşezat pături şi ne-am asigurat că avem ce să punem şi deasupra noastră, astfel încât, în momentul în care ne aşezam, adăpostul să nu se fi ridicat deasupra solului. Cei care au terminat mai repede i-au ajutat pe cei mai slabi şi care se mişcau mai încet. În final adăposturile erau pregătite. Fiecare se aproviziona cu cartuşe dintr-o ladă mare, nici nu ar mai fi avut cum să se ţină evidenţa lor printr-o distribuire controlată, timpul era scurt, eram cu toţii foarte stresaţi, trebuia să ne aşezăm fiecare în dispozitiv, în linişte şi fără să producem prea multă agitaţie în acel perimetru.

Înşiraţi de-a lungul pistei, locurile în care stăteam câte doi arătau, oricât de mult am evitat să-mi închipui asta, ca nişte morminte. Primele două zile au fost cele mai grele, simţeam că rămân fără putere, fără încredere în mine deşi, practic, în afară de trasoarele care se vedeau destul de departe de noi şi de sunetele mitralierelor, venite din diferite părţi, nu au existat incidente majore în micul nostru dispozitiv. Misiunea cea mai grea era cea prin care, pe rând, fiecare efectua pe timpul nopţii patrularea de la un capăt la celălalt al pistei.

Practic, cel care patrula pe lângă gropile-adăpost, era cel mai expus. Serviciul, care dura două ore însemna o eternitate pentru cel căruia îi venea rândul. Dormeam pe rând; aţipeam mai bine spus, pentru că atât cât am stat acolo am fost în permanenţă conştient în mod instinctiv, chiar şi atunci când închideam ochii. Programul de somn dura două ore, după care urmau alte două ore în care, doar cu privirea în afara adăpostului şi cu arma în permanenţă încărcată, scanam împrejurimile, zi şi noapte. Colegul meu mă trezea la fiecare jumătate de oră, speriat probabil de faptul că nu îmi auzea respiraţia.

–Dormi? Mai sunt biscuiţi? Cât vom sta aici? Ai ceva de cap? Mi-e rău, mi-e somn, mi-e frică, mi-e frig, toate le-am auzit de zeci de ori zi de zi. De multe ori nu-i răspundeam, scoteam doar un sunet ca să înţeleagă că n-am murit de hipotermie şi continuam să-mi fac în cap tot felul de scenarii. La un moment dat, dintr-un dispozitiv, un coleg a început să tragă fără să primească comanda de tragere de la şeful nostru. În acel moment s-a iscat o panică generală, alţi colegi începând să tragă şi ei, în neştire. Când a fost întrebat de ce a executat focul, colegul nostru a spus că a observat, la o distanţă de câţiva metri, o ţintă în mişcare. S-a speriat şi a început să tragă. Acest moment ar fi putut să se termine tragic, având în vedere faptul că, aşa cum aveam să aflăm ulterior cu toţii, diversiunea a avut un rol deloc mic în Revoluţia din 1989.

Ziua începea devreme şi se încheia greu, nu mai simţeam frigul absolut deloc. Pe parcursul zilei, pe rând, aveam voie să mergem într-o clădire mică situată în capătul pistei, acolo unde ne mai încălzeam. La ora zece, de la unitate veneau recipiente din aluminiu (marmide) cu ceai, primeam biscuiţi şi câte o bucată de rahat. Prânzul reprezenta pentru mine clipa cea grea. Varză, macaroane fierte cu sos ori mâncare de soia. La fiecare trei zile acest meniu era rotit. Nu am mâncat niciodată carne, existau nişte bucăţi de slănină fiartă şi piele, prin mâncare, lucru care îţi tăia şi puţina poftă pe care o aveai. Abia în primăvara anului 1990 am văzut în castron primele bucăţi de carne.  

Indiferent cât efort am depus, nu am reuşit niciodată să mănânc mai mult de cinci linguri din cutia (de cartuşe) în care ne puneam mâncarea, pentru că nu aveam castroane ori farfurii acolo, pe câmp. Mâncam câte doi din aceeaşi cutie metalică. Încercam să vorbim cât mai mult în timp ce mâncam pentru a uita, de fapt, ceea ce avem în faţă şi a reuşi să ne alimentăm, oarecum nconştient, cât mai bine. După ce mâncam, ne reluam poziţiile în gropile noastre cele de toate zilele. Colegul meu începea să cânte, în şoaptă, un cântec care se termina cu „sunt străin pe lume asta”. Nu a fost o zi din cele opt petrecute acolo, să nu-l cânte cel puţin de două ori. Unii se apucau să scrie scrisori, fiecare îşi căuta o mică activitate astfel încât să mai poată uita greutăţile de acolo.

Totul se desfăşura, contrar imaginilor pe care fiecare le avea în memorie de prin filme sau poveşti, într-o linişte mormântală. Comandantul nostru ne-a anunţat, în ziua de 21 decembrie, ce se întâmplase de fapt în marile oraşe din ţară, aveam şi un aparat mic de radio însă ni s-a interzis să-l folosim în câmp deschis. Am fost anunţaţi că în scurt timp vom ajunge, câte o oră, la unitate, pentru a putea telefona pe rând acasă, pentru baie şi refacerea proviziilor de haine şi medicamente. A fost cea mai bună veste pe care am primit-o atunci.

Chiar dacă s-au executat focuri de armă, în final s-a constatat că nu fusese niciun motiv grav, care să ne fi pus viaţa în pericol. Nu acelaşi lucru însă aveam să-l aflăm despre colegii noştri, paraşutiştii plecaţi la Bucureşti în aceeaşi seară în care noi am fost duşi la pistă. Deşi nimeni nu ne spunea nimic concret, zvonurile cele mai negre puseseră stăpânire pe noi, ba chiar la un moment dat cineva a spus că vom fi trimişi şi noi în dispozitive de luptă din Sibiu ori Bucureşti. Aflasem, deocamdată sub formă de zvon, că o parte dintre colegii noştri paraşutişti nu mai erau. Lucru care, mai târziu, s-a şi confirmat, pentru că mulţi dintre cei trimişi din unităţile de paraşutişti şi aviaţie din ţară, să apere Televiziunea, nu s-au mai întros niciodată.

Chiar dacă noi, cei duşi să apărăm obiectivul de importanţă majoră, nu am participat, prin natura împrejurărilor, la lupte efective, la foc în plin câmp de luptă sau acţiuni concrete care să ne pună viaţa în pericol, am trecut, fiecare, prin stări şi sentimente apăsătoare, poate mult mai grele decât cele pe care le simţi în momentul în care trebuie să acţionezi, în interval de câteva secunde, în mod concret asupra unui obiectiv considerat de cei care te comandă, “inamic”.

Teama şi frica nu ne-au fost străine, nici descurajarea, frigul, foamea, deznădejdea. Toate ne-au stat la cap, acolo, în gropile acelea sinistre din care fiecare am avut senzaţia că nu vom mai ieşi vii.