Respectul la români, o trăsătură perisabilă

Eu nu mai înţeleg nimic din ce se întâmplă în ţara asta. Sinceră să fiu, parcă nici nu îmi mai pasă, însă când mă gândesc la viitorul copilului meu încep să mă îngrijorez. Să-i spun să înveţe pentru că, numai şi numai, prin învăţătură va ajunge să aibă un trai decent? Cred că l-aş minţi. La rândul meu aşa am fost informată, iar peste ani şi ani, ajungând la vârsta maturităţii, mi-am seama că fac parte din generaţia celor „nepregătiţi şi aruncaţi în viaţă”. Ce să-i spun? Că, aici la noi în ţara asta minunată, unde s-a născut şi a crescut, viitorul lui este unul nesigur şi că totul este în ceaţă? Să-i spun copilului meu că peste câţiva ani va fi nevoit, pentru a-i fi bine, să plece! Să-i spun că aici, în România, se minte şi oamenii sunt călcaţi în picioare de neoameni. Da, de neoameni pentru că numai astfel de specimene pot să înjosescă şi să nu le pese. Să-i spun că minciuna şi pupincurismul au ajuns la rang de cinste? Să-i spun că nu trebuie să fie parolist, că furtul şi tupeul sunt virtuţi? Mi-e teamă, dar nu aş vrea ca peste câţiva ani copilul meu să-mi reproşeze că nu i-am zis nimic din ceea ce înseamnă societatea româneacă. Săptămâna trecută butonam telecomanda televizorului şi întâmplător am dat peste o emisiune în care invitatul special era Ecaterina Andronescu – fostul ministru al Educaţiei. Vorbea despre tineri, în special despre exodul românilor peste hotare şi îi acuza de inconştienţă. Da, de inconştienţă pentru că au luat drumul străinătăţii, pentru că lucrează, în unele cazuri, fără acte şi fără a se gândi la vârsta pensionării. Ce să mai aştepţi de la restul clasei politice, dacă un ministru vorbeşte aşa, în necunoştinţă de cauza? Oare de au plecat, de bine ce le-a fost? Nimănui nu-i este uşor să-şi lase în urmă casa, masa şi familia. Chiar cred politicienii noştri, în special actuala clasa politică, că social-democraţia este una „de egalitate” pentru cetăţeni? Habar nu au care este realitatea. Dacă i-ai da unui astfel de politician un salariu minim pe economie, din care ar fi nevoit să trăiască, doar o lună, şi-ar lua câmpii. Se tot vorbeşte despre crearea de locuri de muncă. Ideea e bună, foarte bună, dar totuşi cred că românul de rând are nevoie de calitate, nicidecum de cantitate. Nu ştiu cum e „afară” şi nici nu ştiu cum trăiesc cei care muncesc acolo. Din poveştile altora, care trudesc la străini, am auzit că respectul e primordial. La noi…, s-a rătăcit şi nimeni nu-şi mai dă silinţa să îl caute.