Republica Cațavencu

Daniel Săuca

„TRAHANACHE, FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU stau împrejurul unei mese rotunde, studiind listele electorale; fiecare are câte un creion în mână
BRÂNZOVENESCU: Şaizeci şi nouă cu roşu, buni… unsprezece cu albastru… ai lor…
FARFURIDI: Doisprezece…
TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… unu, doi, cinci… şapte… zece… unsprezece.
FARFURIDI: Doisprezece…
TRAHANACHE: Cu Ienache Siripeanu.
BRÂNZOVENESCU: Nici nu mai are drept de vot, de când şi-a măritat fata… Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă votează, merge la puşcărie onorabilul.
TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… Da’ dacă-l putem aduce să voteze cu noi?
FARFURIDI: Altă vorbă… Să voteze cu noi, e uşor; are procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare… dar să voteze cu noi? Adică cum să voteze cu noi?…
BRÂNZOVENESCU: Adică cum să voteze cu noi?
TRAHANACHE: Să voteze cu noi.
BRÂNZOVENESCU: Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică «noi», partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu ştim…” (I.L. Caragiale, „O scrisoare pierdută”, Actul II, Scena I)
Revin la informații & opinii mai vechi (publicate, de-a lungul timpului, în diverse forme, la rubrica de față), în ton cu „codurile galbene/roșii” meteo-politice actuale. La 30 decembrie 1947 apărea Legea nr. 363 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română („Romînă”, din 1954 până în 1964). Sub şenilele tancurilor sovietice, a „complexului” Yalta şi a trădării de neam făcute de mulţi români, de atunci România este republică. Republică „populară” până în august 1965, apoi republică „socialistă” până în 1989.
Constituţia din 1991 nu ne spune ce fel de republică este (era) România. Doar că „forma de guvernământ a statului român este republica”. Nici Constituţia, revizuită, din 2003, nu ne spune ce fel de republică este România. Doar că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate” şi că „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
Cine ştie, poate că nu are niciun fel de importanţă ce fel de republică – strict declarativ – este România. Totuşi, jurişti, politicieni, comentatori şi alte categorii de oameni ai muncii cu Constituţia ne povestesc de multă vreme că România este o „republică semiprezidenţială”. Adică o republică nici prezidenţială (gen SUA), nici parlamentară (ca în Germania), ceva între, gri, pestriţ, original, nici în car, nici în căruţă. Baiul e că republica „semiprezidenţială” nu prea există în literatura de specialitate, după cum spun unii cunoscători, ca formă de guvernământ.
Ei bine, sunt curios – și în 2018 – dacă onor clasa politică, printr-un consens de zile mari (mai e posibil, și în contextul Anului Centenar?), va decide modificarea Constituției și în sensul clarificării celor expuse mai sus, și nu numai. Altfel, România va rămâne (în ciuda „aderării” la NATO și UE) mai degrabă o „Republică Cațavencu”, decât un stat serios, ferm și clar în atribuțiile/responsabilitățile date puterilor amintite mai sus: executivă, legislativă și judecătorească.