Regionalizare, reorganizare, desfiinţare

Proiectul regionalizării a trezit o serie de reacţii atât în rândul reprezentanţilor mediului economic, dar mai ales în rândul celor din sectorul public. Dacă cei din prima categorie se arată îngrijoraţi de faptul că o astfel de măsură ar putea pune lacătul pe micile afaceri, ceilalţi dau din colţ în colţ la gândul că-şi vor pierde funcţia şi, implicit, leafa. Evident, niciunul dintre cei din urmă nu-şi expune grija cu toată gura, aşa că scoate la înaintare diverse alte probleme pe care, susţin ei, le-ar crea concretizarea proiectului amintit.
Unul dintre aspectele promovate în cadrul subiectului regionalizării vizează transferul factorului decizional de la nivel central, la cel regional. Altfel spus, serviciile publice şi deciziile ar urma să vină mai aproape de cetăţean. O astfel de mişcare ar putea avea nişte implicaţii deloc plăcute pentru unele instituţii publice şi, evident, pentru cei care lucrează în ele. Conştienţi de acest risc, reprezentanţii unor deconcentrate au sărit cât colo când li s-a cerut să-şi expună punctul de vedere.
În contextul regionalizării, desfiinţarea direcţiilor de sănătate publică şi a caselor de asigurări de sănătate a fost una dintre primele lovituri sub centură. Unul dintre motivele invocate de către oficialii Ministerului Sănătăţii în favoarea unei astfel de decizii l-a constituit diminuarea cheltuielilor. Potrivit ministrului Nicolăescu, DSP-urile consumă 10 procente din fondurile Ministerului, iar CAS-urile mănâncă trei la sută din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Lucrătorii direct vizaţi au venit de îndată cu contraargumente, invocând că economiile astfel create vor fi bani mărunţi faţă de necesarul din sistemul de sănătate al României.
Atitudinea lor este de înţeles dacă luăm în calcul aspectul sentimental al problemei. Pe de altă parte, este mai mult decât evident faptul că sistemul public din ţara noastră este sufocat de tot felul de direcţii, oficii şi agenţii, unele care se calcă pe picioare, multe dintre ele cu o mână de angajaţi şi aproape toate cu şefi plătiţi cu bani grei de la bugetul, şi aşa amărât, al statului.
Reacţia gălăgioasă a bugetarilor ale căror scaune se clatină este explicabilă dacă luăm în calcul faptul că desfiinţarea instituţiilor în care încă mai lucrează îi va face să rămână fără salariile de mii de lei pe care le încasează lunar, deşi munca lor nu înseamnă nimic altceva decât executarea unor ordine venite de la centru.