Recurs la nedreptate

Deși am trecut printr-o facultate de Drept, absolvită acum vreo 25 de ani, cu o notă bunicică la Universitatea din București, după atâția ani, atâtea trăiri, câteva locuri muncă schimbate și repetându-mi că nu mai vreau să am de-a face cu orice ține de ceea ce mă lega cândva de acest domeniu, realitatea mă întoarce deseori în acest labirint al dreptului. Mai precis în “stufărișul” mereu nou și plin de surprize al codului penal, dar și al celui de procedură penală, cândva materiile mele preferate dintre cele (multe) studiate în anii de școală – „bibliile” oricărui anchetator, procuror, avocat ori judecător. Am constatat, de-a lungul anilor, că pedepsele cu care se aleg în final mulți dintre cei care comit infracțiuni grave ori deosebit de grave sunt cel puțin discutabile, asta ca să nu le numesc revoltătoare, aberante chiar. Există un miez de aberație în foarte multe condamnări și despre acest capitol vreau să vorbim puțin în editorialul de astăzi, pe înțelesul omului cât se poate de simplu, că doar nu suntem în amfiteatrul facultății ori în vreo instanță.

Din capul locului vreau să menționez faptul că nu mă leg de nicio hotărâre judecătorească în special, nu comentez și nu disec vreo condamnare, nu am acest drept și, în mod normal, o decizie a unei instanțe nu se „judecă” în spațiul media. Însă, firește, asta nu înseamnă că nu avem voie să ne întrebăm, atât noi cât mai ales cei direct implicați, de ce un hoț care a spart o anexă din Petrinzel și a furat, poate de două trei ori, din mai multe locuri, o drujbă, o motocositoare, niște mâncare și cloșca cu pui din coteț primește cinci ani cu executare, asta după ce polițiștii îl leagă fedeleș iar judecătorul de drepturi și libertăți îi emite obștescul mandat de arestare preventivă.

Pe de altă parte, ca într-o oglindă ce deformează imaginea din fața ei, de ce un criminal, un bețiv care dă din senin cu securea în cap celui sau celei de langa el, un psihopat de 17 ani care își omoară cu cruzime prietena sau un șofer care omoară copiii în loc să-i ducă acasă, de la școală, primește o pedeapsă cu suspendare sau, în cazurile de omor, se alege cu o pedeapsă de 7 ani de închisoare. De ce un conducător auto care nu are permis și circulă beat, omoară sau accidentează grav oameni nevinovați, primește o pedeapsă cu suspendarea, adică nimic, de fapt, zero tăiat si așa mai departe.

Nu dau întâmplător aceste exemple care nu sunt inventate, poate că vă amintiți, de exemplu, cazul acelui tânăr din Sălaj care și-a hăcuit prietena și a băgat-o la nici 17 ani, la doi metri sub pământ, fapt pentru care a fost aspru pedepsit cu vreo șase sau șapte ani de închisoare din care va executa, cel mai probabil, ceva mai mult de jumătate, în final.

El iese la 25 de ani din pârnaie, își vede de viață, trăiește, se bucură, poate se integrează în societate, poate nu, însă fata putrezește în pământ. Sistemul nostru de drept, mai ales în acest sector, cel al pedepselor, este unul care mângâie pe creștet psihopatul, criminalul, pe cel care ucide chiar și din culpă, însă ucide pentru că ani la rând a încălcat legea, și-a bătut joc de norme, de proceduri, a considerat că merge și așa pentru că, vorba aceea, “tu știi cine sunt eu?”. Este foarte greu de înțeles o logică ce poate fi extrasă din sistemul nostru de drept în această privință, de exemplu, de ce un hoț este cercetat în stare de arest preventiv, iar unul care a omorât un copil, fie și din culpă (repet, o culpă ce vine pe fondul unor fapte grave repetate, neglijență, nepăsare, sfidare a legii, atenție!) – este liber ca pasărea cerului, până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești, poate și după aceea, timp în care, deși știm cu toții că el e vinovatul iar copilul e în groapă și nu în altă parte, autorul este prezumat de lege ca fiind nevinovat.

Desigur, un hoț care găurește cinci apartamente și șapte magazine ar putea prezenta un pericol social mai mare decât unul care a comis o faptă de omor sau ucidere din culpă într-o anumită conjunctură, deși cred că suntem cu toții de acord cu faptul că oricât ai studia și pune cap la cap jurisprudența sau cazurile pe care le cunoști, un omor sau o viață pierdută din culpa cuiva, nu poate fi o faptă mai puțin periculoasă decât una de furt sau înșelăciune. La noi, infractorii care ucid, violează, cei care pipăie copiii la fund sau dau în cap la drumul mare, sunt, așa cum vedem, într-o absurditate explicată legal, dar inexplicabilă moral și uman, “marii favorizați”. Nu pentru că așa vor judecătorii ci pentru că așa impune și conduce, prin tenebrele lui, acest sistem de drept cu tot ce cuprinde el, legi, proceduri etc.

Sfidați, aruncați la colț, umiliți, târâți prin tribunale și chinuiți de nedreptăți și de sentințe nedrepte, uneori aberante, sunt exact cei ce au fost victime sau cei care rămân să își ducă traiul cernit, după ce și-au îngropat apropiații pieriți în urma unui omor, fie el din culpă ori cu intenție. Un bun furat îl recuperezi. Un gard rupt îl poți repara. O vânătaie de la o palmă primită poate că se vindecă mai greu, dar se vindecă. Sunt , toate, fapte reprobabile, desigur.

Ce facem însă când din cauza unui nemernic, a unui dezaxat, a unui păduche al societății, ne ducem apropiații către locul de veci? Cum poate explica cineva sau cum poate da cineva o soluție, o rețetă de vindecare pentru cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla, într-o viață, unei familii în urma unei astfel de fapte? Nimeni și nimic! 

Ar fi foarte mult de scris și de discutat pe acest subiect, ceea ce vreau să înțeleagă cei care nu au înțeles ori s-au făcut că nu înțeleg până acum, este aceea că drumul către iad este mereu pavat cu bune intenții. Cu explicații alambicate, evident, mare parte dintre ele logice, atâta timp cât avem un sistem de drept care este în mod cert și vizibil unul care face favoruri infractorului și nu unul care să apere, cu adevărat, interesele părților vătămate. În sistemul de drept american (parte din sistemul de drept anglo-saxon) lucrurile stau cu totul diferit față de sistemul încă în funcțiune la noi.

După cum știți, infracțiunile de corupție au prevăzute pedepse care încep de la zece ani în sus. Pedeapsa cu moartea nu este o raritate, în multe state, pentru faptele de o gravitate extrem de mare, pedepsele pentru violatorii de copii, pentru infracțiunile cu mare violență, nu mai vorbim de cele cu cruzimi, pedepsele merg de cele mai multe ori până la detenția pe viață.

Acest sistem, deși este poate cel mai complicat și dificil de înțeles, este, totodată, cel mai flexibil și mai “drept”. Este un sistem de drept care face dreptate, de cele mai multe ori, mai ales în cele mai nenorocite fapte – crime, violuri, fapte care implică femei ori minori în calitate de victimă. Din păcate, la noi, vedem zilnic cum un amărât-găinar e dus în cătușe, prezentat cetățenilor prin toate comunicatele de presă ale autorităților, cu text și poză,  fie că a prins o plasă de pește, a intrat într-o afumătorie, a tăiat două crengi din pădure sau a luat dintr-un portofel 100 de lei – desigur, contravenții sau fapte penale care trebuie pedepsite – în timp ce neoamenii care au nenorocit pe viață oameni, au schilodit sufletește ori fizic familii, au băgat în pământ oameni nevinovați, copii, adolescenți, au traumatizat pe viață copii sau au făcut fapte cu un grad de pericol social uriaș, sunt lăsați liberi.

Termenele curg, cu zecile, pe la procese iar în final, așa cum a fost și în cazul tânărului care și-a omorât prietena, de aici, din Sălaj – un exemplu pe care l-am luat la întâmplare, primesc o pedeapsă cu suspendare, una de doi, trei ori poate șapte ani cu executare, în fapt, un nimic de pedeapsă ce nu reprezintă altceva decât umilința supremă și desconsiderarea până în măduva oaselor a victimelor, a celor care au pierdut nu doar bunuri, ci viețile celor dragi pe care nu-i mai pot vedea sau îmbrățișa vreodată.

Despre asta se poate discuta mult și bine, acest drept nu ni-l poate lua nimeni, însă, ceea ce este extrem de trist, este aceea că sistemul nostru de drept pe această latură, a normalității, echității pedepselor, a aplicării unor măsuri punitive (de pedeapsă) menite să facă, întrucâtva, dreptate, lipsesc ori sunt mult prea sărace pentru a face, oarecum adevărata dreptate. De cazurile care țin de civil nici nu are sens să mai vorbim, căci ne apucă dimineața.

Dincolo de apel sau recurs, căile de atac ce mai pot îndrepta (însă de prea puține ori o fac!) câte ceva pe acest segment, ele sunt de cele mai multe ori tot pentru și de partea făptuitorului, ca rezultat, celorlalți rămânându-le doar rugăciunea, tristețea, chinul și  “recursul la nedreptate” ori, în multe cazuri, recursul la nedreptate… din lumea celor drepți. O “cale de atac” nesoluționată pe veci, ca o gaură neagră care ne arată cât de departe suntem de dreptatea atât de clamată și ridicată în slăvi de manualele de drept, de cei care fac legile în această țară, dar mai ales de trista realitate.