Răul de promisiune

O nouă suferință pare să pună stăpânire pe români. După clasicul rău de mare, cel de înălțime ori alt gen de rău, a apărut răul de promisiune. Simptomele acestei afecțiuni noi sunt datul ochilor peste cap, grețuri, vărsături, nevralgii, amețeli și stare de nervozitate accentuată. Tratamentul este în curs de elaborare însă, ca măsuri preventive, se pot achiziționa dopuri de urechi, limonade concentrate, evitarea televizorului, plimbări în aer liber și refuzul de a participa la manifestații publice, mai ales la cele cu scop ori substrat electoral.

„Promit că, de mâine, totul va fi altfel”. „Promit că, de luna viitoare, viaţa voastră se va schimba.” „Promit că tot ce am promis şi nu am făcut, voi face de acum înainte” sau „promit că nu mai fac, promit că am să fac aşa cum trebuie făcut şi nu cum am făcut până acum”. Câte stele pe cer, atâtea făgăduințe pe Pământ. Aparent, nu e nimic rău într-o promisiune. Actul de a promite cinstit și fără impostură, oferă un grăunte de speranţă celui care primeşte promisiunea şi un strop de curaj, de încredere în sine, celui care o face. Există promisiuni care, indiferent de ceea ce se întâmplă, sunt duse la îndeplinire. Pot exemplifica aici cu promisiunile făcute de natură, cum că toamna sigur vine şi că la iarnă, va ninge măcar o dată. Sau cu cel mai devotat prieten pe care unii dintre noi îl avem, câinele, cum că sigur ne aşteaptă vesel şi gata de joacă atunci când ajungem acasă.

Când vine vorba de om, suprema fiinţă, suprema existenţă şi desăvârşita creaţie, aşa cum se crede el, mândru (de parcă o furnică n-ar avea dreptul să se creadă şi ea supremă…) promisiunea capătă nuanțe stranii. De cele mai multe ori, o promisiune venită din partea unei ființe omenești are o caracteristică tot mai evidentă: aceea că nu se materializează. Neîmplinirea unei promisiuni este, în viaţa omului modern, însăşi premisa de la care se porneşte atunci când este rostită acea promisiune.

Cu cât e rostită mai uşor, mai sonor, sau într-un context în care ea ar mai putea salva ceva în al doisprezecelea ceas, cu atât trebuie să ştii că şansele ca ea să nu fie ţinută, devin mari, spre uriaşe. Cu cât e expusă mai teatral, mai apăsat, cu cât sunt mai multe perechi de ochi şi urechi prezente la recitarea unei promisiuni, cu atât cel, cea sau cei cărora le este adresată, trebuie să fie mai pregătiţi să nu o vadă vreodată dusă la îndeplinire. Oamenii au asimilat acest termen, deosebit de preţios, ca pe un lucru aproape banal. Chiar dacă pentru mulţi ar suna ciudat, „cea mai bună cale de a-ţi ţine o promisiune, este să nu o faci niciodată”, după cum spunea Napoleon.

Nimic nu te lasă mai golit de şansă şi de încredere, decât o promisiune care vine peste alte zece neţinute. Nimic nu dezamăgeşte mai rău şi nu închide mai rapid orice poartă, decât promisiunile făcute în momentul în care cel căruia i le faci încearcă din răsputeri să le uite pe cele pe care le-ai făcut în trecut, doar cu vorba. Şi atunci, ce ne rămâne de făcut, să nu ne mai promitem unii altora, nimic? Să nu ne mai oferim angajamente, asigurări că putem, că suntem în stare, că ne dorim să facem ceva pentru cel de lângă noi? Fireşte că ar fi trist să fie aşa şi ar fi un dezastru ca umanităţii să-i fie furată noţiunea de promisiune. Fie că e doar un drog, fie o amăgire, chiar dacă de multe ori e doar un fir de care ne agăţăm, însă care nu duce nicăieri, oamenii au nevoie de promisiune.

Totul este să încercăm, exersând temeinic prin promisiunile pe care ni le facem nouă înşine, să le facem mai rar şi doar atunci când simţim că suntem pregătiţi cu adevărat să le înfăptuim. E mult mai bine ca cei din jurul nostru să ne ştie, să ne perceapă şi să ne iubească şi pentru ceea ce nu putem fi, decât pentru ceea ce promitem că vom fi, însă nu vom fi niciodată. Este mai sănătos, mai demn şi mult mai benefic să nu promitem, ci doar să dovedim că încercăm din răsputeri să facem ceea ce am fi anunţat, cu surle şi trâmbiţe, într-o promisiune. Atunci, reuşita ar fi poleită cu aur, ar face oamenii fericiţi cu adevărat şi ne-ar demonstra că avem valoare şi că ştim să şi valorizăm cuvântul cel mare. Iar în faţa celor cărora nu le-am promis, însă totuşi, ne-am ţinut de cuvântul nerostit venind cu un rezultat, cu o faptă,  vom fi exact aşa cum ne-am dori să fim în acel moment în care… promitem. 

E valabil şi în prietenii, şi în relaţii, şi în căsnicii şi în politică sau oricare altă zonă care ne compune viețile. Peste tot, cuvântul neţinut sapă precum picătura de apă în piatră şi găureşte iremediabil. Puterea lui în a dezamăgi vine treptat, dar sigur. Ca un bulgăre rostogolit, care în cele din urmă sufocă şi cea mai generoasă şi înţelegătoare inimă. Pe noi, astăzi, promisiunile, mai ales venite din partea celor care au primit cândva votul nostru, încrederea noastră, nu doar că nu ne mai încântă, ci ne par de-a dreptul grețoase, ofensive, mai ales acela care vin din cel mai toxic mediu instalat și în aerul pe care îl respirăm – mediul politic. Este ca și când ai promite unui naufragiat marea cu sarea: exact ceea ce nu vrea și nu mai suportă să vadă, să audă…