Biserica sălăjeană a pierdut, pe neașteptate, unul dintre cei mai longevivi și buni slujitori ai Domnului, preotul Gheorghe Cornea. Un înalt prelat spunea cândva că “inima preotului este o inimă deosebită, care trebuie să strălucească mereu de credinţa în Iisus Hristos. Ea trebuie să ardă ca un foc, să strălucească de la lumina Evangheliei, de la iubirea crucii lui Iisus”.
Părintele Gheorghe Cornea a fost și va rămâne pe mai departe, un om cu o inimă care a ars până în ultima clipă nu doar pentru cei apropiați, pentru familie și cei dragi, dar și pentru enoriașii care veneau la slujbele lui, unele dintre cele mai frumoase ținute în bisericile din Zalău. Așa cum spunea părintele Arsenie Boca, “preoții poartă preoția lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îți vorbește. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos”. Toate acestea au însuflețit fiecare gând și fiecare vorbă pe care părintele Cornea le-a avut pentru Biserică, pentru Dumnezeu și pentru credincioși.
Părintele Cornea a slujit Biserica sălăjeană timp de peste o jumătate de secol și a plecat prea devreme, lăsând în urma lui un gol imens nu doar în familia care l-a adorat, ci și în rândul enoriașilor care l-au iubit și respectat, spunând deseori despre el că este unul dintre preoții cu un har deosebit, un om de o bunătate rar întâlnită și care avea, pentru fiecare dintre cei care îi ascultau slujbele și sfaturile, un cuvânt aducător de liniște și speranță.
Părintelui i se citea bunătatea în privire, iar atunci când ținea slujba de la Catedrala “Sfânta Vinere” din Zalău, glasul lui urca până sus, dincolo de impunătoarea cupolă a bisericii și cobora apoi ca o lumină, peste sufletele venite să ceară ajutor, să mulțumească sau să se roage pentru ei ori pentru un apropiat aflat în grea cumpănă. Una dintre cele mai emblematice figuri ale preoțimii sălăjene, așa cum îl descriu cei care au stat în preajma lui dar și cei din conducerea Episcoipiei Sălajului, avea puterea, prin cuvintele și felul în care le rostea, să liniștească și cel mai greu încercat suflet, știa să aducă un licăr de speranță și de încredere în orice deznădejde și reușea, prin forța cu care transmitea mesajele sale, să-i facă pe cei veniți să îl asculte, să găsească drumul către bine, să afle o cale către lumină la problemele care îi frământau.
Părintele Cornea nu s-a cramponat niciodată în greșelile sau problemele Bisericii, unele inerente, altele voite, greșeli sau nedreptăți de care s-a lovit, inevitabil, în anii în care slujit. El a reușit, prin experiența sa, prin cultura vastă și delicatețea cu care a trăit, să aștearnă peste oameni, bunătate, înțelepciune, sfătuindu-i pe enoriași să nu judece pe nedrept, să nu răspundă răutății cu răutate sau nedreptății cu răzbunare. Pentru fiecare om, așa cum suntem fiecare, cu păcate și defecte, părintele Cornea a avut o vorbă de o bunătate vindecătoare. Biserica sălăjeană a pierdut nu doar unul dintre cei mai buni preoți din toate timpurile ci și un om de o aleasă noblețe sufletească, iar enoriașii îi vor duce dorul, pentru că, așa cum cei mai mulți spun cu regret și tristețe, părintele Gheorghe Cornea va fi de neînlocuit.
Părintele Cornea a plecat dintre noi ca o tresărire de cer, într-o zi de sfârșit de cireșar, caldă și luminoasă precum i-a fost și chipul, dar și sufletul. Va veghea pe mai departe, de acolo de sus, peste cei care l-au iubit și va continua să aducă de acolo, dintr-o lume mai bună, semne de bunătate și speranță peste toată suflarea bisericească și peste toți enoriașii sălăjeni care, vreme de 50 de ani, l-au avut lângă ei la bine, dar mai ales la greu. La una din ultimele slujbe, unei femei venite să-i ceară ajutor și mângâiere, părintele i-a spus, cu glas blând, că “indiferent cât ne e de greu, cât ne este de negru cerul de deasupra capului sau de crăpat pământul sub pașii noștri, trebuie să mulțumim și să fim recunoscători pentru fiecare clipă ce ne-a fost dată”. Și mare dreptate avea, pentru că viața ne este dată, iată, pe clipe.
Drum bun, în lumină, Părinte!
