Privind în jur, dialogând cu alţii, am ajuns la concluzia că educaţia e facultativă. Ne doare gura, uneori, să salutăm şi să schiţăm un zâmbet în colţul gurii mai ales atunci când ne întâlnim cu diferite persoane pe care nu le prea simpatizăm. Ne este greu să-i ajutăm pe cei aflaţi în nevoi şi de cele mai multe ori suntem imuni. Ne amintim de oameni doar atunci când auzim că au plecat, dar şi atunci îi cinstim cu un mesaj pe Facebook. Parcă suntem dispuşi să dărâmăm mult şi să construim puţin. Adesea nu ştim să facem lucruri mari, dar avem pretenţii. Ne-am mutat viaţa pe reţelele de socializare. Acolo bem, mâncăm, petrecem, povestim şi aşteptăm aprecieri – like-uri. Oare ce fel de oameni suntem noi, veşnic parcă nemulţumiţi, dornici să achiziţionăm bunuri pentru sufletele noastre goale? Parcă… totul e rutină. Recunoaştem sau nu, toţi suntem puşi mereu pe fugă încât uităm să vorbim, să zâmbim, să preţuim. Chiar dacă viaţa pare lungă, am ajuns la concluzia că este extrem de scurtă şi pierdem timpul preţios. Cel mai adesea uităm să ne bucurăm de ceea ce avem şi vrem mereu mai mult. Uităm să spunem “te iubesc”, “te rog”, “iartă-mă”, “mulţumesc”. Uităm să înţelegem, uităm să respectăm, uităm să-i privim pe cei din jurul nostru fără să-i judecăm, uităm să ascutăm mai mult şi să vorbim mai puţin, iar când toate astea nu se mai pot realiza, sufleteşte, murim. Avem masca la îndemână, atunci când ieşim din casă, ea ne “salvează”.
Ar trebui să luăm o pauză. Ar trebui să arătăm ceea ce simţim, ar trebui să mirosim şi să savurăm. Cel mai mult ar trebui să ne gândim la ceea ce avem, la cei care sunt lângă noi.
