Proștii nimănui

Daniel Săuca

De la o vreme, aparent inexplicabil, mă uit, revăd ca prostul (la) filme pe care le-am văzut de zeci de ori. Unul din filmele astea e „Prostul nimănui” (Nobody’s Fool, 1994), cu Paul Newman într-un rol bun, de bătrânețe. O pistă a filmului ține de dramă (cam toți sunt ratați și nu pot ieși din această „damnare”), o alta e duios-psihologică: ne putem salva, îmbuna prin prietenie, prin iubire, prin familie etc. Tare mi-e că aproape toate personajele sunt niște proști, naivi?, care trăiesc de pe azi pe mâine într-un orășel (nu e chiar Zalău, dar pe aproape, mă rog un „North Bath”, undeva în Statul New York). Oricum, își asumă prostia. Și nu le pasă. Trăiesc pentru că, într-un fel, trebuie să trăiască. Își „omoară” serile cu partide de poker (antologică una dintre partide, în care avocatul fără un picior și fără procese câștigate își pierde și… înlocuitorul), visează la vacanțe exotice, fură cu zâmbetul pe buze unul de la celălalt, își înșeală nevestele în văzul tuturor, li se pare firesc să lucreze „la negru”, la fel să încalce regulile de circulație, dreptul de proprietate. Chiar dacă se „umanizează” oarecum prin raportarea la fii, nepoți sau prieteni, ei rămâni captivi într-un spațiu, într-o comunitate. Nu pot și, probabil, nici nu vor să iasă din „perimetrul” în care s-au născut. Și în care vor și muri. Rămâne de văzut dacă asta e una din fațetele dramelor miliardelor de humanoizi ce au populat planeta Terra. Proștii nimănui. Mă regăsesc, oarecum, în acest film. Sunt și eu, pe undeva, un prost al nimănui. Ei, poate că nu e chiar așa, dar nici nu cred că putem fi salvați, așa, mintenaș, prin fluturarea ideologică a unor propagande politic-religioase. Și dacă prea mulți dintre noi suntem chiar niște proști? Proștii nimănui.