Daniel Săuca
Prin mai 2014 scriam la rubrica de față că Lucian Boia, „demitizatorul”, a declarat, în contextul unei cărți a d-sale, carte ce a făcut, normal, „valuri”, că „avem un handicap, pe care încă nu l-am depășit. Țările Române sunt ultimele state care apar în Europa. Am pornit târziu la drum, cu o dezvoltare economică modestă și înceată”. Țările Române, ultimele state care apar în Europa? Nu prea cred. Dar să-l ascultăm în continuare pe dl. Boia: „Noi am fost niște țărișoare mici și am rămas cu un complex de inferioritate. Iar complexele acestea încerci să le compensăm prin manifestări de superioritate. Discursul naționalist caută să treacă peste insuficiențele de azi ale României prin invocarea unui trecut strălucit”. Adevărata problemă, în opinia lui Lucian Boia, e „să facem azi ceva pentru România. Nu să vorbim la nesfârșit despre Dacia și Mihai Viteazul, ci să construim autostrăzi”. Dar, istoricul a amintit că nu avem un „proiect de țară” și că „nu știm ce vrem pe lumea asta”(protv.ro). Am auzit de atâtea ori expresiile, truismele, conceptele (ce-or fi) „proiect de țară”, „să construim autostrăzi”, „să facem azi ceva pentru România”, „țărișoare mici” (de parcă ar exista și țărișoare mari), dar spuse de un istoric în vogă au o altă rezonanță. De-a dreptul plictisitoare. Și revoltătoare. Ca și alte vorbe ale distinstului specialist în „demitizări”: în 1918 am avut noroc (probabil lupta ardelenilor pentru afirmare națională nu contează, de pildă); România nu are niciun drept istoric asupra Transilvaniei („Transilvania nu aparţinuse niciodată României”) etc.
Sunt de acord (de multă vreme): să mai lăsăm naționalismele, exaltarea patriotardă. Dar și „tocarea” sistematică a poporului, neamului românesc. M-am săturat de dacomani, ca și de detractorii constanți, „demitizanți”, ai poporului nostru.
Ei, sunt curios dacă dl. Boia și toți intelectualii (de seamă) care ne spun în fiecare zi cât de nașpa, idioți, înapoiați suntem, dacă au domniile lor un proiect de țară, în afară să ne spună că trebuie să construim autostrăzi și să mâncăm din hypermarketuri. Să fim, adică, europeni cu proiect…
Asta scriam în 14 mai 2014 în „Magazin Sălăjean”. Nu am ce să schimb, modific, retractez. Și în contextul, ciudat, al anului electoral 2016. O declarație recentă a vicepremierului Vasile Dâncu e revelatoare și despre utopicul „proiect de țară”: „Lucrul la Codul Administrativ a început în urmă cu 8 ani. A fost un proces care a stagnat mai degrabă, decât să aibă continuitate. Am constatat că ambiguitatea în ceea ce priveşte legislaţia administraţiei convine centralismului de la Bucureşti. Sunt lucruri care demonstrează că, în această lipsă de reglementare, funcţionează o serie de procese care limitează puterea locală. Încerc să explic despre autoritatea puterilor locale, care este un concept străin al administraţiei centrale şi este respins în mod subiectiv. Ceea ce am încercat eu în ultimele 6 luni este să încerc să fiu un ministru al provinciei, al autorităţilor locale”. Fără îndoială, într-un stat care (se) bălăcește în ambiguitate, e mai greu și cu proiectele de țară…
