Post și ură

Unii dintre noi trecem printr-o perioadă de post. Sunt cei care spun că avem nevoie și de astfel de pauze alimentare, de o restartare și încărcare spirituală. Nu vreau să cad în habotnicie, iar pentru asta am un sprijin de nădejde. Îmi amintesc perfect de bunica mea de la Plesca. Postul Paștelui reprezenta în casa bunicilor mei un adevărat ritual, pe care mulți dintre voi îl știți. Nimic nu era pus pe sobă sau în oală la întâmplare, totul era atent calculat, măsurat și spălat. Bunica mea nu confunda oalele și mâncarea. Știa multe mâncăruri de post. Erau delicioase, mi se păreau hrănitoare, ușoare. Ciudat, parcă acum trei decenii nici oamenii nu erau atât de grași ca acum. Erau doi-trei grași în sat și doar unul în clasă, la școală. Acum e invers. Cine știe, poate s-a inversat și lumea. Cert este că atunci când împletea și cocea prescura, bunica îndeplinea o adevărată procesiune. Se spăla cu mare grijă, îmbrăca haine curate, se ruga, era poate puțin mai retrasă și îmi spunea mereu că nu mâncarea e cea mai importantă și că trebuie să fim buni în post, mult mai buni, să iertăm, să acceptăm, să ajutăm, să nu uităm cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Bunicul meu o asculta, uneori zâmbea și completa spunând că primul lucru despre care se știe când ne naștem este că vom muri. Cred că bunicul meu avea șapte clase, iar bunica cinci, dar aveau înțelepciunea unui învățat. Așa i-am perceput. Ceea ce văd eu acum este multă încrâncenare chiar și în post, o ură teribilă, o agitație care se accentuează pe zi ce trece, lăcomie și dușmănie, dar nu îmi dau seama de ce. Unii spun că de bine ce ne este, că am devenit „buieci” de la atâta bine. Am uitat, oare, de esență, de simplitate? Dumnezeu știe ce e cu noi. A venit și ploaia, a mai trecut o săptămână. Vă doresc liniște și pace.