Portret de nesimțit

Daniel Mureşan

De ani buni sunt atent la fenomenul nesimțirii din țara noastră. Mitocănia este prezentă peste tot: de la dreapta la stânga, de sus în jos, pe orizontală, pe verticală sau în diagonală. Nesimțirea nu o întâlnim doar la oamenii de rând, ea este prezentă până în cele mai înalte sfere. Intelectuali, ingineri, oameni de cultură, de la care te așteptai la o anumită ținută morală, sunt câteodată mai mitocani decât omul de rând. Ei cred că, datorită statutului lor social, nesimțirea nu le va fi băgată în seamă, iar dacă aceasta se va dovedi stridentă, bunul simț a multora dintre pălmași va împiedica denunțarea mitocanului. Nesimțitul intelectual dorește ca nesimțirea să-i fie trecută cu vederea, deoarece puțină lume vrea să-și distrugă confortul psihic condamnând-o. Nesimțitul, oricare ar fi el, ia în calcul și profită de capacitatea oamenilor normali de a ierta. El este parșiv și manipulator, bun actor, fals patriot. Acțiunile lui sunt doar pentru propriul interes, mergând mână în mână cu paranoia și isteria.
Nesimțirea a devenit brand de țară. E promovată pe canalele media și face un rating de speriat. Oamenii adevărați de cultură ironizează nesimțitul, dar fără prea mare efect. Ei nu-l citesc pe Pleșu sau Liiceanu, sunt imuni la cultură. Obsesiile lor sunt burdihanul plin și organul ce-i atârnă dedesubt, pe care îl are pe buze încontinuu. Din prea multă iubire de carne.
Nesimțirea politică are și ea vechi state de plată în România. Caragiale a zugrăvit-o cum nu se poate mai bine, iar țăranul din Scornicești credea că țara este moșia sa. Privind spectacolul grotesc al politicii de azi, m-am întrebat dacă protagoniștii au simțul propriului ridicol. Cred că taxarea lor venită din diferite medii, nu-i afectează și nu-i mișcă deloc. Și-au angajat făcători de imagine obedienți, pe post de purtători de servietă. Odată ajunși în vârf, nu le mai pasă de consecințele acțiunilor lor, ei sunt “boșii boșilor” și nu-i atinge nimic. Nu-i mai interesează vocile critice ale celor pe care îi reprezintă. Nu le pasă dacă fac declarații ridicole, care aruncă o lumină proastă și asupra alegătorilor lor.
Cred că în România ne-am obișnuit să facem haz de necaz. În comunism, bancurile politice erau permise pentru a mai uita omul de lipsuri. Râsul era un fel de rezistență pe care cetățeanul și-o permitea. Râsul de azi e acid. Se lasă cu rugină. O rugină ce ne macină oasele și mințile. În rest, plin de bufoni!