Cred că noi românii avem în codul ADN o „spirală” care suferă atacuri de panică în preajma Sărbătorilor. Dacă intri într-un supermarket şi priveşti, repetând în gând că eşti în august 1944 şi nu în decembrie 2014, poţi fi ferm convins că e pe cale să vină un bombardament asupra oraşului. Şi că primul lucru pe care trebuie să-l faci este să umpli până la refuz cel puţin un cărucior, cu de toate şi să-l verşi în beci, la loc sigur. Nu contează că jumătate din ce cumperi se va strica şi va lua calea tomberonului, mâinile devin de necontrolat şi se transformă în mini-greble, adunând mai mult ce nu îţi trebuie decât ceea ce îţi este cu adevărat necesar. Nu scapă nimeni, indiferent de vârstă, sex, religie sau simpatie politică. Sceneta o cunoasteţi, pentru că fiecare facem parte din ea, nu despre asta vreau să povestesc ci despre personajele care ne ajută sau cel puţin aşa ar trebui, să ne facem nişte cumpărături în condiţii mai plăcute, dacă nu şi vesele, astfel încât să tocăm banii băncilor evitând remuşcările şi fără să avem sprâncenele adunate buluc, pe nas. Cumpăraturi pe care le declarăm oricum nesăbuite abia după ce ajungem cu ele acasă.
Nu neg excepţiile norocoase, însă cel puţin parţial, cred că profesia de vânzător, la noi, a fost mutilată încă din vremuri străvechi, astfel încât a rămas peste veacuri, cu gena zâmbetului lipsă. Singurele şanse să vezi o vânzătoare zâmbind ar putea totuşi exista, dacă te afli într-un magazin în care se vând obiecte de aur şi platină, sau la reprezentanţa Ferrari, însă chiar şi acolo poate fi discutabil.
Din anumite puncte de vedere, este de înţeles de ce doamna din spatele tejghelei nu râde isteric când te vede că intri în magazin. Salariile sunt mici, marfa nu se vinde cum ar trebui, şefii o iau razna. Programul e istovitor, clienţii sunt mulţi şi nu toţi cu lecţiile făcute când se prezintă la magazin. Deci, cu toate responsabilităţile asumate, intru să-mi iau şi eu câte ceva, ca tot omul. Împing căruciorul direct către departamentul carne, antibiotice şi nitriţi. Mi-e poftă de ceva şi nu stiu de ce anume, mă iau şi eu după miros. A, gata! Ştiu! Vreau pipote. Sunt delicioase şi n-am mai mâncat de multă vreme. Arăt cu degetul deşi duduia din spatele vitrinei nu are cum să mă vadă, fiind ocupată cu alinierea unor crenvurşti indisciplinaţi care migraseră către tobă.
– Aş vrea şi eu nişte pipote, sărut-mâna! Dar dacă puteţi, fără inimi. Ahh… până aici mi-a fost! Adio!
– Păi cum… fără inimi? Nu vedeţi că sunt pipote şi inimi? Aşa se vând! Ori amândouă, ori nimic, ele sunt vrac, nu avem ce să le facem. Cum? „vrac”? Oh, da, adică vin grămadă, bun, dar eu nu suport inimioarele, aşa sunt eu. Îmi provoacă stări ciudate numai cand le văd în farfurie, darămite să mai şi bag furculiţa în ele!
Mai fac o încercare, – Vă rog, totuşi poate reuşiţi… Cred că i s-a făcut milă, mă ştergeam deja la gură, cu semne de sindrom post-traumatic. -Staţi aşa: Şefaaaa! Veniţi puţin!! A spus-o atât de duios încât puteam să pun pariu că şefa e pe undeva prin parcare, rătăcită. O perdeluţă de cauciuc se dă la o parte şi apare şefa. Drăgălăşenia întruchipată, cu o bucată de şoric iţit dintre buze: „-Davărog!! Ferm, tovărăşeşte. Gata. Mi-au murit simultan şi curajul şi pofta.
Îi zic şi ei povestea cu traumele din copilărie şi de ce deşi ador rânzele, totuşi inimi nu pot să înghit. Perfect lămurită îmi repetă şi ea acelaşi istoric. Ca să fie clar: inimile şi pipotele se vând împreună. „Nu avem cum să vindem aşa cum ziceţi, asta e marfa! Mai lipsea să spună că vin cusute una de alta şi se vând sub formă de şirag, ca să fiu pe deplin convins. Ok, renunţ, ia dă-le naibii de pipote care vin legate ombilical cu inimioarele şi nu pot fi separate nici chirurgical.
-Piepţi de pui dacă vreţi, sunt de azi. Normal că sunt de azi, în urma cu patru minute am văzut puii vii, alergând pe afară- deci vă cred, zic în gând. Nu mai vreau nimic, în fond carnea e oricum plină de hormoni iar eu şi-aşa am destui, nu mai am nevoie şi de alţii, străini. Plec smerit şi ajung la raionul de lactate. Nici nu apuc bine o budincă de moţ că aterizează, pe o liană invizibilă, un agent de securitate, plin de steme şi insigne. Semăna cu duhul lămpii. Se uită în jur şi după ce e sigur că în urmatoarele două minute nu va avea loc niciun atentat, îmi zice: -De ce nu faceţi acasă o şaroltă? Sau un griş cu lapte? Stiţi câte chimicale sunt în astea? Pline de euri. I-am luat copilului şi s-a umplut de bube a doua zi. Să ştiţi că eu nu vă sfătuiesc… treaba dumneavoastră!
Am vrut să-i spun că nici poveste, nu cumpăram aşa ceva, luasem păhărelul în mână doar pentru că am un fetiş cu plasticul şi simt nevoia să-l ating periodic, nimic altceva, ferească Dumnezeu! Fug şi de aici rapid. Bătucile îmi revin obsesiv-compulsiv în minte, împreună cu Tratatul lor de neagresiune, prezentat pe scurt de fetele de la carne plus şefa. Ajung la panificaţie. Ah..faină. Sâmbătă fac clatite. Ştiu răspunsul însă simt nevoia să aud şi alte variaţiuni:
-Fiţi drăguţă, de ce făina asta are „450” pe ea şi astalaltă are trei de zero? De undeva de la nivelul solului se ridică o fată, iritată şi ea de parcă o delogasem de pe facebook: -Cum de ce. Păi nu vedeţi că sunt cifre diferite? Una e pentru pâine alta e pentru cozonac. Dar tot făină e! Aoleoo, aşa este. Dar chiar şi aşa, oricum nu era niciuna de clătite. Cum naiba nu am realizat că e doar o diferenţă de cifre şi în rest, „tot făină e”. Asta e, rămân şi clătitele orfane. Plec uluit şi de acolo, vreau să ies, am coşul aproape gol, îl golesc de tot când văd puhoiul de la casă şi plec înfrânt spre domiciliu, cu inimioara rănită şi pipota înţepată. Dar pentru că refuz sa mă învăţ minte, mai comit o tentativă, am o carmangerie în drumul spre casă şi poate o şansă să mănânc ceea ce mă chinuia deja grav, sub formă de poftă. În mod logic, unde găseşti aripi, piept, pulpe, clar sunt şi rânze, niciun dubiu. Însă zâmbetul dar şi logica, îmi mor brusc, ucise de aproximativ aceeaşi conversaţie. Am avut o clipă senzaţia că cele doua fete şi-au telefonat, prea era acelaşi discurs. Zic, totuşi: -Aş vrea doar pipo… Ei, da. Enervează-le şi îţi vor purta pică tot restul vieţii! Era atât de impresionată încât am crezut că văd aievea definiţia nemişcării.
-Aaa, nu. Sub nicio formă. Nu se vând dec…
Da da, stiu, nu se vând decât cum se văd, niciodată separat, pentru că ele vin mereu împreună, de mânuţă, şi nimeni şi nimic pe lumea asta nu le poate despărţi!
