Dacă există un slogan potrivit-mănușă județului nostru în ceea ce privește situația locurilor de muncă, a salariilor, a condițiilor și respectării drepturilor angajaților, atunci acesta este „Pericol de prăbușire, vă rugăm, ocoliți!”. Oricât ar încerca autoritățile să ne injecteze cu informații referitoare la piața muncii, menite să ne imunizeze la veștile proaste pe care le auzim tot mai des, cu comunicate și statistici rozalii și oricât și-ar dori marii angajatori din Sălaj să ne demonstreze că suntem orbi sau fabulăm dacă suntem tentați să credem ceea ce vedem, situația în județ, implicit în Zalău, este catastrofală pe acest segment. Începând de la micii meseriași, societăți comerciale mărunțele, prestări servicii, magazine, până la boșii industriei sălăjene, fie multinațională, fie o firmă de renume în regiune, toate trec printr-o perioadă care prevestește un dezastru.
Nu vreau să fiu fatalist, însă nu ai cum să crezi că, un mare angajator din Zalău care plantează periodic banere mari cât un bloc, care anunță că „Avem peste 300 de posturi libere!” o duce foarte bine. Că atâta îl macină grijă față de sălăjeni încât scoate pe tavă, așa, din fascinație, 300 de locuri de muncă dintr-un foc (care rămân mereu neocupate). Nu ai cum să adormi liniștit cu gândul la economia sălăjeană, în timp ce muncitorii de la ditamai multinaționala, oameni cu familii, cu necazuri, cu probleme, vin și spun la televizor că ei nu mai sunt dispuși să-și îngroape sănătatea și existența pentru 1.300 de lei, hai să le spunem „bani”, obținuți după o lună de muncă în secție, cu toate greutățile uriașe, riscurile, sacrificiile și tot ceea ce înseamnă munca în producție, și nu la birourile călduțe (sau răcoroase, vara) de la stat.
Nu poți spera că lucrurile merg într-o direcție pozitivă dacă dai literalmente cu tunul și nu găsești cât e Zalăul de mare, un instalator, un zugrav, un constructor pe cineva care să facă o muncă în grădină sau orice altă muncă ori prestare de servicii. Nu găsești doi oameni care să-ți facă tâmplăria de lemn la o terasă sau care să-ți repare ceva, orice, dacă ai nevoie.
Peste tot este lacătul pe uși, iar dacă totuși îți răspunde cineva, ești anunțat că ei au rămas, de fapt, „ultimii mohicani” și că au lucrări contractate până în toamna 20-20. Dacă vouă vă sună bine o statistică din care rezultă că la o bursă județeană a locurilor de muncă, din 500 de locuri puse la bătaie se ocupă, cu mare chin, vreo 50, atunci înseamnă că veștile pot fi liniștitoare.
Acestea sunt doar câteva constatări, cele de la suprafața situației. Aisbergul nenorocirii de pe piața muncii sălăjene își arată însă, măreția, sub nivelul apei, acela pe care mulți dintre noi nu îl văd, în timp ce aceia care îl pot vedea și simți cum taie în carne vie, sunt aduși la limita disperării.
Îmi stăruie în minte imaginea unor muncitori de la o multinațională din Zalău care, zilele trecute, cu lacrimi în ochi, le repetau liderilor sindicali ceea ce patronii se făceau că nu aud. Anume că, oricât de chibzuit ai fi, oricât de dedicat ai fi planului de muncă, bunăstării firmei și eternei liniști patronale străine, nu ai cum să trăiești cu 1.300 – 1.400 de lei lunar. Asta după ce muncești de ți se strâmbă șira spinării și până începi să scuipi negreală din plămâni. Dacă acești patroni (și mă refer în special la partea străină și nu la managementul de aici, vinovat și el însă fără putere de decizie deplină) consideră că acesta se poate numi „salariu” și sunt convinși că oamenii aceștia pot trăi cu acești bani, atunci înseamnă că, undeva, unul îl crede retardat pe celălalt.
Ceva nu e în regulă, iar acest „ceva”, iată, începe să pocnească precum o bubă infectată, în zonele pe care noi le credeam – din cele auzite tot din gura patronilor și a autorităților – că sunt pe cai mari. Că vai, cât de bine ne merge. Da, nu e lucru puțin să ai o multinațională în județ, și ar fi un mare motiv de mândrie și speranță dacă lucrurile în ea ar merge normal și de partea patronală, și de cea care își împrăștie oasele pe câmpul muncii. Pentru că o fabrică nu poate supraviețui și nu poate exista profit fără cârca muncitorilor, fără ca ei să poată fi capabili și fizic și psihic să vină zilnic la job. Atât cât se poate la noi, la limita sărăciei și a penibilului, la mâna zgârceniei, a surzeniei patronale, a tot ceea ce înseamnă românesc și românește.
Așa ar fi fost normal să fie, să ne fie bine și nouă, dar uite că nu este. Păi, cum să pleci? 300 de euro, muncind în secție până te ia naiba, dacă nu te ia ambulanța înainte, e ceva ce greu găsești, nu? Situația în Sălaj este dramatică, oameni buni. Nu mă interesează, așa cum cu atât mai puțin îi interesează pe acești oameni disperați, care stau cu “lichidarea” în mână, că, vezi Doamne, “așa e la voi, în România”. Că „mai mult nu se poate sau dacă se poate, nu vrem.”
Niet. No. Non. Nein. Não!
Ba se poate, iar ei, oameni cu o influență uriașă inclusiv în sfera politică, parlamentarii sălăjeni, conducerea municipiului, a județului, toți cei care pot face ceva pentru ca industria și piața muncii din județ să nu se îmbolnăvească de cancer, trebuie să miște în cel de-al doisprezecelea ceas, ceva. Managerii români, cei de la Zalău sau ăia mari de la București, trebuie să-i facă pe patronii străini să priceapă cu exactitate ceea ce se întâmplă la noi. Și că, ceea ce este de fapt cel mai important, oamenii pleacă! Aș vrea să le spun celor care cred că muncitorul sălăjean reprezintă o garanție pe viață pentru o firmă, indiferent care ar fi aceea, că se înșală amarnic. Aș traduce și în engleză, franceză, portugheză, toate acestea, însă șefii bătrâni și isteți, care își fac iarna car și vara sanie și nu riscă să fie în situația foarte probabilă de a rămâne cu halele de producție goale, pot cere managerilor români să le traducă aceste rânduri.
