Pentru cine bat clopotele

Ana Berar
Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. Și, de aceea, niciodată să nu întrebi ”Pentru cine bat clopotele?” Ele bat pentru tine – Ernest Hemingway
Privesc împietrită și cu stomacul strâns fotografiile cu sutele de afgani înghesuiți în cala avionului C-17. 640 de suflete. Bărbați, femei și copii. Majoritatea bărbați. Am mărit fotografia și le-am privit fețele. Nu știu pe ce criteriu au fost aleși, nici nu are vreo importanță… ei sunt norocoșii care au reușit să plece. Cu hainele de pe ei și cam atât. Nu știu unde vor ajunge, ce îi va aștepta… au doar speranța că vor trăi într-o lume normală, care poate se va strădui să le găsească și lor un loc în ea. Sunt triști și îngândurați. Îngrămădiți unul într-altul. Mulți bărbați tineri, in haine ”occidentale”, niciunul cu turban pe cap sau cu barbă lungă. Care speră că viața lor nu va fi coordonată de regulile rigide ale unui grup ce impune o religie dusă la extreme. Unele femei au jihab – vălul islamic ce le acoperă părul. Niciuna nu poartă burka. M-am intrebat mereu cum se poate vedea lumea prin fanta unei burka? Mama din prim-plan care ține o copilă de vreo 6-7 ani în brațe știe că fetița ei va putea merge la școală și că nu va trebui să se mărite la 13 ani. Că va putea avea o viață a ei.
Privesc fețele oamenilor din cala acelui avion al speranței. Și încerc să îmi imaginez fețele celor care și-au dorit cu disperare să plece și nu au reușit. Pentru care nimeni nu va mai reuși să facă nimic. Pe net circula apelul unei femei judecător la Curtea de Apel din Kabul – Tayeba Parsa. O femeie tânără și frumoasă, care spunea că se teme pentru viața ei și că judecătorii, și în special femeile judecător, vor fi executate fără niciun fel de proces. Cine are nevoie de judecători? De femei judecători?! De femei care au făcut școală?!
Știu că Afganistanul e departe… dar nimic nu mai e departe în ziua de azi. Globalizarea ne-a legat pe toți și în bune și în rele. Așa că vă rog să ieșiți doar un minut din confortul vostru și să vă gândiți la drama pe care o trăiesc acei oameni. La viața lor, care de douăzeci de ani decurgea normal, cu școli la care puteau merge și fetele (ce absud sună pentru noi), cu cinematografe, cu bărbați care nu erau obligați să își lase barbă, cu femei care puteau vedea lumea nu doar printr-o crăpătură a unui văl negru și care puteau să iasă din casă și neînsoțite de un bărbat (iarăși, ce absurd sună!). O altă imagine care a făcut înconjurul lumii e cea cu talibanii care dau cu vopsea albă peste reclamele cu rochii de mireasă dintr-un magazin.
Gândiți-vă că oamenii aceștia au pierdut speranța… nimic nu poate fi mai cumplit. Pe cei norocoși care au reușit să scape, în cala avionului C-17 sau în orice alt fel, gândiți-vă că poate viața vă va face să îi întâlniți vreodată. Pe ei sau poate pe alții care, ca și ei, au reușit să fugă de o soartă care era pe cale să îi strivească. Și aveți înțelegere și toleranță. Pentru că nu știm niciodată pentru cine bat clopotele.