Pe când un scut pentru români?

O reacție pe cât de previzibilă, pe atât de firească, dată fiind spaima și teroarea pe care un singur om a reușit să le bage într-un partid de calibrul celui aflat la putere, a fost cea a majorității organizațiilor PSD din țară, la aflarea condamnării liderului suprem. Nu surprind nici  aceste reacții, nici declarațiile lacrimogene ale unor miniștri sau primari ori lideri PSD din țară. Chiar dacă tânguielile asezonate cu lacrimi de crocodil ale doamnei ministru de interne sau ale primăriței Bucureștiului sunt ultimele lucruri pe care vreau să le aud (de parcă ar conta cu ceva niște declarații sfâșietoare, de adâncă susținere, în care oricum nu crede nici naiba) le accept ca fiind cât se poate de firești, alunecate ca pe o cărare a consecinței având în vedere cum au evoluat servilismul și supușenia în această formațiune politică la nivel național în ultimii ani. Știm cu toții un lucru cât se poate de adevărat: niciun partid nu este exclusiv rău sau totalmente bun. Nu există așa ceva, nu va exista niciodată așa ceva pentru că politica însăși este cea mai curvă dintre curve, e matroana minciunilor, vrăjitoarea cu unghii lungi și murdare, mama promisiunilor deșarte și întruchiparea ipocriziei. Politica noastră, aici, în acest spațiu românesc, pentru că în alte părți lucrurile stau totuși altfel. 

Pe cale de consecință, nici despre PSD nu am afirmat vreodată că reprezintă răul suprem în țara asta, pentru că imediat ar fi rebuit să-i ridic în slăvi pe supușii „trubadurului” zâmbăreț, pe cei galben-albaștri, și zău că nu e cazul.Prin urmare, acest partid nu este în sine (sau în tot) miezul nenorocirilor din această țară, ci aș pune toată anatema, plus ura și toate înjurăturile pe care formațiunea le primește în întregul ei, în poalele conducerii. Sunt și oameni care au dovedit că pot, că au rezultate, că locurile pe care le conduc merg bine, așa cum și în opoziție avem lepădături, putori sau habarniști. Nu există pădure fără uscături și până la urmă pe români nici nu i-ar interesa culoarea politică a conducătorilor atâta timp cât acest popor ar trăi și ar vedea schimbări în bine măcar de la un an la altul.

În aceste condiții, este dincolo de orice închipuire sau stare de greață, atitudinea punctelor județene și locale (cu câteva excepții, câțiva primari PSD pe care îi admir, care au avut curajul să recunoască faptul că nu se impune niciun „scut”) care au sărit, cu mic cu mare, să îl apere pe Liviu Dragnea de ceva ce, sincer, chiar nu poate fi… apărat, într-un asemenea mod. Eu cred că Justiția a dovedit, recăpătându-și o bună parte din încredere și apreciere din partea românilor, că nu se teme de Bau-bau. Iar acesta este un lucru care ne poate da speranțe nu doar în ceea ce privește pedepsirea celor care au încălcat legea din structurile pesediste, ci pedepsirea tuturor, indiferent de formațiunea politică din care fac parte. Se preconizează ședințe grandioase, lumea își smulge părul din cap, se plânge ca la mitingurile din Corea prin organizațiile județene. Jale mare!

Lumea se agită, organizațiile din țară se încolonează, toți uniți în cuget și simțiri întru clădirea scutului, iar cu o ipocrizie fără margini, se justifică acest demers ca un act de mântuire și în beneficiul poporului. De la cei care „zac nevinovați în pușcărie pe un articol neconstituțional”, cum a declarat lividul Liviu la ieșirea din ședința scutului, până la „riscul major de destructurare a Partidului” adică, în termeni mai simpli, după mine nu mai există viață, nici partid, nici Guvern, nici nimic. Ne autodizolvăm, ce mai! Se aduce în discuție acum, la ceas de seară și după ședința comitetului executiv al PSD, o ordonanţă de foarte mare urgență de modificare a Codului penal, evident, trâmbițată ca fiind tot în beneficiul poporului, când toată lumea vede cu ochiul liber că, indiferent despre ce mișcare sau demers discutăm, totul se face la disperare, pentru un singur scop și un singur om. Până acum nimic nu era urgent; brusc, toate au căpătat statut de urgență.

Eu nu știu dacă acești oameni – mulți dintre ei speriați, îndoctrinați, disperați poate să nu-și piardă funcțiile sau influența, fiecare pe unde le are, realizează nu doar penibilul acestui demers, cât mai ales perfecta lui inutilitate. Nimeni nu a realizat că riscul cel mare este, prin aceste decizii unanime de susținere orbească, ca partidul să se scufunde cu liderul lui în frunte și, mai mult decât atât, marele aliat – ALDE, să se îndepărteze, conștientizând faptul că pentru un om, chiar nu pot crăpa la propriu, două partide. 

Altfel, da, ideea de scut e una care ne-ar prinde tare bine și nouă, amărâților. „Aplicatorilor” de ștampilă o dată la patru ani, cum ne consideră și ne tratează ei. Aș vrea să văd o astfel de mobilizare, a zeci de mii de oameni de partid, sub formă de scut împotriva abuzurilor de toate felurile asupra omului de rând. Fie că el se găsește la ușa unei primării, a unei prefecturi, a unui spital, sau în fața unei comisii de evaluare la Asistența socială.

Aș fi fericit să văd un scut, în al doisprezecelea ceas, împotriva hăcuirii pădurilor noastre, împotriva groparilor sistemului sanitar, al celor care păstoresc învățământul dezastruos din școlile românești. Mai vreau, vă rog, un scut și pentru pensionari, dar îl vreau repede, pentru că oamenii aceștia își trăiesc ultima parte a vieții; un scut care să le ia umilința de pe umerii stâmbați de muncă și să le redea demnitatea, vreau să-i văd apreciați pentru ceea ce au fost și sunt, respectați, ocrotiți, să îi știu cât de cât liniștiți și siguri pe ei, cu un venit decent și cu posibilitatea de a-și achiziționa hrana și medicamentele fără să mai stea nopți în șir cu ochii în tavan, întrebându-se de unde să mai scoată bani pentru a trece puntea îngustă a zilei care vine.

Vreau scut și pentru cei bătuți de soartă, de furtuni, de secetă, pentru oamenii bolnavi, pentru copiii care se chinuie prin secțiile de oncologie, neavând parte de tratament sau condiții decente. Ce bine ar prinde un scut, făcut la fel de rapid și cu tot atâta patos, și pentru tinerii noștri care iau drumul străinătății, un scut solid, onest, care să-i țină acasă, lângă noi, prin locuri de muncă cu salarii decente, nu umilitoare, așa cum tot acest partid le-a transformat în domeniul privat.

O, dar de câte scuturi n-am avea nevoie, nu-i așa? Iar dacă pentru un om despre care se dovedește pe zi ce trece că a adus nu doar un partid, ci o țară întreagă în pragul colapsului se poate face peste noapte un scut național de partid, vreau ca și pentru sutele de mii de români, pentru stoparea hoției naționale, pentru un trai mai bun, decent măcar, să se poată face un scut uriaș din partea Puterii. Format tot din cei care compun această platoșă tare ca fularul și care, până la noi alegeri, sunt exact cei care ne conduc, ne dau ordine, ne investesc bruma de bani în mostre de așa-zis evoluție pe care lesne le puteți constata.

Despre toate acestea aș vrea să aud atunci când vine vorba de vreun scut, și nu de o de o armată de oameni grupați în jurul unei persoane care oricum a ajuns, pentru că a pohtit cu mult peste cât îi este permis unui muritor cu bun-simț și cumpătare, la finalul carierei politice. Oamenii aceștia nu realizează nici măcar faptul că nu mai e nimic de salvat, acolo unde se grupează inconștient, iar dacă tot ar dori să salveze ceva, atunci scutul ar trebui făcut pentru salvarea acestei formațiuni politice, curățarea ei de oameni certați cu legea și recâștigarea încrederii din partea românilor, inclusiv a celor care au votat, plini de speranțe și iluzii, culoare roșie și care astăzi regretă amarnic acest lucru. Oameni care astăzi nu mai cred nici în lacrimile liderului suprem, nici în reacțiile slinoase ale liderilor mai mici, de parcă în această țară ar trebui să fie vorba mereu și mereu despre un singur om și nu despre un popor întreg.