Daniel Săuca
Într-o anume perspectivă, cei mai oropsiți bugetari ar fi cei din administrația publică. Există un alt domeniu așa-zis bugetar cu salariile cele mai mici, și anume „cultura”. De pildă, destui colegi, cu studii superioare, cu vechime peste 10 ani, primesc… salariul minim pe economie, ca și cei cu studii medii. Pare incredibil. Sunt curios dacă cineva, cândva va lămuri și această chestiune. Deocamdată nu pot decât să remarc: aproape toți cei care s-au perindat de exemplu pe la Ministerul Culturii nu au reușit mare lucru. Vorba domnului prim-ministru Victor Ponta: „Știți foarte bine că e un dezastru cu salarizarea în sistemul bugetar, începând cu președintele țării și primul-ministru care au salarii mai mici decât secretara de la orice companie”. Știm, d-le Ponta! Aveți dreptate!
Se aprind „spiritele” locale, județene, pe bază de adrenalină politică. Așa că se va duce dracului încă un „mit”: Sălajul, județ molcom, liniștit, în care oamenii pot comunica altfel, mai așezat, cum ar veni, mai omenește. Poate a început o nouă campanie electorală. Pentru alegerile locale și parlamentare de anul viitor. Așa că „mitul” să nu treacă un an fără alegeri și campanii electorale rămâne de o tristă actualitate. Dacă e vorba (și) de altceva, îmi cer scuze de pe acum.
În Ungaria, recitatorii (de poezie) sunt la loc de cinste. Cumva, recitarea e un „sport național”. La noi, în general, elevii nu mai sunt îndemnați, îndrumați să recite măcar un poem, să învețe să citească altfel, să înțeleagă marea poezie. Exemplele pozitive (ca să folosesc încă o tură de „limbaj de lemn”) chiar nu fac decât că confirme regula. Metaforic sau nu, la noi sunt încurajate alte tipuri de „recitări”: turnătoria și delațiunea revin în forță. După ce și-au făcut de cap mai bine de 50 de ani prin fosta (?) țară stalinistă, ar fi fost și păcat să le lăsăm să zacă în cenușa, ca să nu zic „rahatul” istoriei.
Am văzut „Birdman”, recent oscarizatul film. Nu mi-a plăcut. Asta e. Probabil libertatea de expresie înseamnă și să-ți exprimi public o altă părere decât a juriului de la Oscar. De ce nu mi-a plăcut? Păi, pentru că e prea teatral, neverosimil, e și oleacă de dramă, și de comedie probabil neagră, gri… Mie îmi place ori să râd, ori să plâng, chiar dacă nu e „corect politic”. E bun și râsu-plânsu, dar îmi aduce aminte de România…
