Păpădia

Am găsit, zilele trecute, o floare „stranie” în grădina mea. Nu că n-aș mai fi văzut păpădii până acum, însă o „păpădie-fruct”, cu puf, la început de primăvară când toate sunt abia îmbobocite în jurul ei, nu am mai văzut. O păpădie care și-a făcut bagajele mult mai devreme decât celelalte, toate galbene și mândre în iarbă. Vă jur ca era singura și oricât de mult am căutat printre pomi și flori, n-am mai văzut una la fel, nici n-ar fi fost firesc pentru că păpădiile aici abia acum se deschid. Am privit-o de aproape și în clipa următoare mi-am dat seama cât de mult semănăm cu această floare pe care din motive pe care nu le înțeleg, mulți o consideră banală. Micile parașute, cele care poartă semințele într-o perfecțiune ce nu ar putea fi vreodată imitată de om ori vreo tehnologie, stăteau deschise, una în alta, vibrau, parcă simțeau că a sosit clipa.

Cum să asociezi omul cu păpădia? Foarte bine! Omul poate fi asociat cu orice, inclusiv cu lucruri care nu încântă vreun simț – doar o minte alienată poate crede că suntem plini de miere, de onestitate, de frumusețe. Am văzut în strania păpădie toate problemele mele, reale sau închipuite doar, toate fricile dobândite în viață mai mult sau mai puțin din vina mea, toate viciile – parte dintre ele necesare, parte dintre ele nu -, greșelile pe care le tot repet știind dinainte că rezultatul nu poate fi sub nicio formă altul, toate micile bucurii de zi cu zi ori marile fericiri, numărate pe degete, din viață. Toate angoasele, capriciile, toți nervii și toate înjurăturile pe care doar urechea mea internă le aude, toate poftele, dorințele arzătoare ori cele ascunse, frustrările, planurile și nenumărate alte lucruri, stări, trăiri, dezamăgiri, minuni… tot ce înseamnă existența mea așa cum e ea, adunat și înfipt acolo, în păpădia-viață, fiecare cu câte o parașută mică în spate, dar încă pe loc… bucățelele mele de viață îngrămădite una în alta.

Cât ar fi de ușor să fac cumva ca fiecare dintre lucrurile care îmi compun existența și care stau acum îngrămădite inconfortabil să-și găsească calea firească, ordonată de mine? Cât ar fi de ușor dacă aș începe să văd că problemele sunt de fapt mult mai mici decât le mărește angoasa – lupă, că sunt mai puternic decât ele și că un cap cu minte, două mâini și două picioare, înseamnă un dar neprețuit ce mi-a fost dat și că exact acolo, în mâinile și la picioarele mele, se găsește calea mea către ieșire. Cât ar fi de altfel totul dacă aș face ca fricile să-mi fie acceptate, înțelese și îmblânzite tocmai pentru a le putea stăpâni și a le lăsa ulterior să plece, convinse că rostul lor în mine e unul prea ingrat pentru «vanitatea» lor! Că nervii și vorba negândită trebuie aruncate cât mai sus și mai departe, cu toată puterea, nu lăsate să se scurgă laș și facil, lângă cei pe care îi iubesc, că dorințele ascunse pot vedea și ele lumina zilei, dacă nu mă mai frământă atât de mult confortul altora vis-a-vis de ele. Cât ar fi de ușor dacă planurile noastre ar începe să zboare chiar acum, să-și găsească resurse în aer, Soare și libertate, să-și afle loc fertil, ocrotit de lumină și căldură. Am întoarce capul, pe urmă, încurajați de faptul că toate – bune ori rele – își găsesc fiecare calea lor firească și nu mai stau îngrămădite una în cealaltă, necăjindu-ne.

Nimeni nu garantează că suflând în păpădia noastră, fiecare lucrușor, dorință, problemă, teamă ori bucurie, va ajunge acolo unde trebuie. Dar dacă n-am încerca, nici măcar una dintre ele nu s-ar desprinde și nimic nu s-ar întâmpla din ceea ce vrem să se întâmple! Le-ar duce în cele din urmă vântul sau poate suflul altora. Și ne-ar măcina regretele, pentru că am fi răspunzători pentru neșansa pe care le-am oferit-o de a nu se desprinde și a găsi un drum, o cale mai bună. Am închis ochii și am suflat. Toate semințele, cu micile parașute puse de natură în spinarea lor, au plecat care încotro. Câteva în sus, spre înalt – or fi fost dorințele, câteva s-au ascuns printre ramurile cireșului abia înflorit lângă care mă așezasem – or fi fost problemele, altele au luat-o în jos și s-au pierdut prin iarbă – or fi fost gândurile inutile, câteva s-au prins de barba mea – or fi fost lucrurile ori ființele de care am nevoie. Am văzut și fricile, – agățate de mânecă, la încheietură ca să nu le pot vedea, dar le-am văzut și le-am desprins pe fiecare lăsându-le să dispară în zare. Alte câteva mi-au rămas între degete, or fi fost iubirile.

Am înțeles că da, ar putea fi ușor să caut de mâine să încerc să schimb sensul unor clipe care merg așa, aliniate cumva cazon, de un comandant nepregătit și rău, am înțeles că pot să modific puțin tabloul înrămat în care mă mișc – ia uite, ramele acelea nu sunt bătute în cuie, iar micul meu univers poate fi, de fapt, mult mai mare. Multe le-am văzut și le-am înțeles în câteva secunde din lecția păpădiei. Am urmărit micile parașute până s-au făcut toate nevăzute, iar până la urmă, chiar și iubirilor mele le-am dat drumul dintre degete, spunea cineva că toate iubirile noastre au nevoie și ele de libertate și că egoismul nostru, posesivitatea, le sufocă. Am rămas cu viața mea în mână, adică păpădia goală, nicidecum golită, pentru că toate cele ce o compuneau erau lângă ea, mai mult ori mai puțin aproape, doar că nu mai stăteau atât de nefiresc, de epuizant, una înghesuind pe cealaltă, bulversându-mă. Cred că semănăm și cu păpădiile sau am putea semăna dacă am sufla așa, dintr-o dată, peste viață și am face ca ceea ce nu e bine astăzi să fie și puțin, dar altfel, mâine. Aveți timp să vă pregătiți suflul, să vă faceți puțin curaj și să vă însuflețiți de gândul că sunteți, la urma urmei, propriul vostru stăpân. Singura persoană care vă poate îndruma corect, care vă știe cu adevărat, care are dreptul să vă spună ce aveți de făcut – voi înșivă și nimeni altcineva! Nici eu n-am curaj de multe ori, dar am învățat în timp că atunci când n-am ceva, să-mi fac și să nu aștept niciun ajutor de vreme ce pot să fac. Pentru că poate ajutorul acela fie nu mai vine niciodată, fie dacă vine, m-ar putea încurca în cele din urmă. Primăvara abia a venit, păpădiile abia înfloresc. Păpădiile-vieți nu s-au uscat încă, iar asta înseamnă că timpul ne mai dă o șansă să suflăm așa cum vrem și când vrem, peste viață.