Daniel Săuca
Se va găta și pandemia. Nu știm când, dar se va mântui. Ține de mersul istoriei umanității. Până atunci, zăpăceala. Haosul. Bulibășeala. Până la eliberarea din carcerele izolării și restricțiilor suntem nevoiți să luptăm cu pandemia din noi. Cu pandemia din fiecare. E războiul tuturor pandemiilor din noi împotriva tuturor pandemiilor din noi. Se reconfigurează viitorul, se reîncarcă armele, se redesenează granițe. Prezentul nu prea mai contează. Oricum, vrem să uităm, să ieșim cât mai repede din impas, fără să ne pese, însă, de ce se va întâmpla mâine. Prezentul nu contează decât dacă îl trăim așa cum știam. Așa cum știam ieri sau cum ne spun unii că va fi mâine. Alaltăieri și poimâine nu există. Ciudat, poate, se accelerează ștergerea memoriei și atrofierea imaginației.
Sunt, foarte succint, cel puțin două „curente de gândire” privind viitorul: lumea pământeană, și din cauza necredinței, se va autodistruge sau va fi distrusă; lumea pământeană, datorită tehnologiei, științei, se va dezvolta, va progresa în continuare. Prima variantă presupune existența unui creator suprem și a legilor sale implacabile; varianta a doua exclude divinitatea, mizând pe evoluția, creativitatea și inventivitatea umană. O subvariantă a celei de-a doua variante presupune și o „absență” a divinității, acceptând, totuși, un impuls primordial, divin.
Se va găta și pandemia. Nu știm când, dar se va mântui. Ține de mersul istoriei umanității. Până atunci, zăpăceala. Haosul. Bulibășeala. Și credința. Iubirea. Înțelegerea. Speranța. Există un poimâine. Oare în fiecare dintre noi?
Pandemia din noi
