Omenia – măsura omului legii

Contextul pandemic pe care îl traversăm, situația economică tot mai grea, banii tot mai “mici” și grijile tot mai mari lipsa socializării pe viu și multe alte neajunsuri care se suprapun, ne-au șubrezit nu doar răbdarea, ci și capacitatea de a analiza și de a reacționa așa cum trebuie în fața oamenilor, mai ales atunci când suntem la locul de muncă – cei care mai avem un loc de muncă. Mă refer aici la cei care au profesii aflate în strânsă legătură cu cetățenii. Dacă o vânzătoare mai sictirită sau obosită refuză să ne zâmbească, dacă o angajată a unei bănci dă ochii peste cap atunci când îi cerem să ne sprijine cu ceva ce nu se regăsește musai în fișa postului și ține doar de amabilitatea ei, poate că ne indispunem pe moment; însă nu cade cerul pe noi. Când este vorba, însă, despre omul legii, prima și cea mai importantă condiție ca lucrurile să meargă bine și corect este ca acesta să fie << om >>.

Atunci când un “om al legii” dă cu tine de pământ – la figurat, firește –  în toate direcțiile, uitând că el e pus și plătit tot de tine să îți apere interesele, să te apere și să te trateze corect, lucrurile se schimbă. Tot mai multe sesizări ne-au ajuns la urechi, privind comportamentul unor polițiști, jandarmi sau polițiști locali, reacții în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu care lasă mult de dorit. Nu am să dezvolt cazuri din categoria polițiștilor care pleacă de la locul accidentului produs de o mașină în care se aflau și ei ori despre jandarmii care intră peste oameni în case și îi iau la pumni din diverse “rațiuni” ori alte alte cazuri de abateri grave – pentru că aceste cazuri au fost și vor fi izolate și nu pot forma imaginea de ansamblu a unei instituții. M-aș opri la cazurile care teoretic nu ies din legalitate, dar care capătă o formă nefirească, urâtă uneori, cu care mulți dintre cetățeni se confruntă când sunt la volan, pe trotuar etc. Se întâmplă să poți cădea victimă unui “Dumnezeu cu grade”, care a uitat că este pus și plătit de noi, cetățenii, pentru a fi exclusiv în slujba noastră și nu oricum, ci cu profesionalism, corectitudine, o atitudine umană și care să nu creeze sub nicio formă panică ori vreo daună, inclusiv psihică, chiar dacă suntem vinovați de ceva anume. Atitudinea unor oameni ai legii, fie că sunt de la circulație, fie de la jandarmi sau poliția locală lasă, în tot mai multe cazuri, foarte mult de dorit pentru că unii dintre angajații plătiți de noi uită să fie oameni.

Amenzile pentru „nerespectarea măsurilor împotriva noului coronavirus”, fac parte, mai nou, din aceste situații, și nu spun asta în ideea că aceste amenzi nu ar trebui date. Ci o spun în contextul în care, se pare că activitatea polițiștilor din stradă a devenit în exclusivitate o vânătoare de oameni cu masca sub nas sau fără declarație (și această declarație dovedindu-se a fi o hârtie inutilă în lupta împotriva acestui virus). Toate știrile sunt pline de statistici privind zeci, sute de oameni sancționați cu amenzi deloc mici – media este de 350 de lei – iar în rest, hoții, tâlharii, scandalagiii și toate celelalte categorii de adevărați infractori lipsesc zile în șir din orice statistică. Se sparg magazine, casierii, firme și… liniște. În schimb, marele infractor – cetățeanul care nu își acoperă nasul cu masca – e pândit și ars, nu doar la buzunar, ci și verbal, pentru că mulți dintre cetățeni spun că agenții se poartă cu ei în moduri necorespunzătoare. Mă gândesc că, la 10 cetățeni prinși cu masca sub nas la un singur „raid”, ar încăpea și unul care a comis o infracțiune care prezintă, cu adevărat, pericol social. Nu e vorba de faptul că se dau amenzi în pandemie – lucru firesc atunci când legea nu e respectată – cât mai degrabă felul în care oamenii sunt admonestați, chiar umiliți uneori, înainte de aplicarea amenzii. Nu mai vorbim de cuantumul acestor amenzi, de foarte multe ori aberant, mai ales în cazul unor angajați care abia câștigă 1.500 de lei pe lună sau al unor oameni care nu au vrut neapărat să fenteze legea, ci au călcat strâmb, fără rea voință. Aici, atât cuantumul amenzii cât mai ales maniera în care o aplici, ca om al legii, este o problemă injust exemplificată la noi în multe cazuri. Cauzele sunt multiple. Cei care procedează așa stau rău nu doar cu pregătirea, fiind angajați pe repede-înainte din eterna sursă externă iar pregătirea lor este precară, total insuficientă, înainte de a fi puși în slujba cetățeanului, unii stau prost și cu educația, cu empatia, cu noțiuni de psihologie și sociologie lucruri care, cunoscute fie și în parte, le-ar anula din start astfel de comportamente.

O altă cauză este aceea că acești oameni – repet, nu toți procedează așa însă sunt tot mai mulți – nu primesc de sus ceea ce trebuie. Nici indicații valide, nici sfaturi de la comandanți, dar mai ales nu primesc sancțiuni sau admonestări atunci când șefii află că au sărit calul. Acești reprezentanți ai autorității  au ajuns la noi, din păcate, să fie văzuți ca niște sperietori. Până și cei buni, umani, atenți, care aplică o amendă fără să țină neapărat să te convingă că erai la un pas să produci un atentat, până și aceștia intră fără voia lor în această oală. Da, este un adevăr: mulți dintre români îi disprețuiesc, chiar îi urăsc pe oamenii legii, tocmai din cauza acestor neajunsuri, lacune strânse în decenii prin nepriceperea celor care au condus frâiele acestor instituții, prin delăsarea statului, dar și a oamenilor care au ajuns să lucreze în asemenea domenii (parte din ei, repet, nu toți!) tocmai din cauza faptului că habar nu au de multe ori să se poarte, să acționeze uman și fără să te bage în atac de panică sau depresie. Oamenii îi disprețuiesc pe polițiști în special prin prisma unor acțiuni directe om al legii – cetățean, cum ar fi poliția rutieră, ordinea publică, pentru că în cadrul acestor servicii există și activează și angajați care au lacune în comportament iar aici este vina lor, dar și a acestui sistem care s-a degradat și a lăsat loc, an de an, unor cadre care cred că uniforma le conferă un statut divin și că ei fac legea, cum se întâmpla pe vremuri pe la sate. Desigur, e valabilă și reciproca: om al legii pregătit, corect, calm, față în față cu cetățeanul turmentat, agresiv, violent etc. – în acest caz, de multe ori victime fiind chiar oamenii în uniformă. Concluzia este că avem de suferit și unii, și ceilalți. Pierdem cu toții și din vina celor puși să ne apere, înainte de orice altă acțiune, dar care nu-și fac meseria cum trebuie, precum și din vina noastră, pentru că am dezvoltat acest sentiment de dispreț față de omul legii, implicit față de lege. Am fost aproape toți prin țări străine și am văzut ce înseamnă acolo polițistul, fie el și agent fără studii universitare (căci, în definitiv, nu astea îți dau calitatea de om), ce înseamnă jandarmul, ce înseamnă „sectoristul” – omul de la locală. Am văzut cum acționează și cum, înainte de orice, îți explică faptul că ai greșit, că ai păgubit, nu contează – dar ești tratat ca un OM, cu condescendență, cu pricepere și, de ce nu, cu delicatețe. Pentru că și delicatețea este o componentă a profesionalismului, de cele mai multe ori și o cale sigură către redresarea unui neajuns sau a unei greșeli.

Cetățenii sunt amendați, atenționați sau pedepsiți peste tot. Însă cei care reprezintă o autoritate cu astfel de atribuții, așa cum la noi nu mai sunt din păcate foarte mulți, o fac în așa fel încât reușesc să fie detestați în final. Iar cei amendați înțeleg de cele mai multe ori că au greșit, pricep că o amendă sau o altă măsură reprezintă o consecință a unei fapte care contravine legii, dar dincolo de toate vor rămâne cu ideea de bază că au fost tratați corect, cu respect, chiar cu înțelegere. Da, un om care a greșit trebuie înțeles, trebuie ascultat, iar după aceea, sancționat în așa fel încât coerciția să aibă și efect pe viitor, dar mai ales să nu arate așa cum de multe ori arată la noi, a “foame de bani la buget” și procese verbale, un soi de răzbunare a omului legii pe tine, cel care trebuie să stai drepți în fața lui și să bagi la cap că el ți-e naș, nu legea pe care el trebuie să o aplice mereu cu o garnitură de respect și calm. Da, știu, sunt lucruri fine, de substanță, iar unii pur și simplu nu au genetic în ei acest lucru, dar mai ales nu vor să sădească și să dezvolte comportamente corecte, riguroase, care să nu lase oamenii cu acel sentiment de dezamăgire, chiar dispreț.

Chiar dacă avem, încă, oameni ai legii care își fac datoria cum știu mai bine, profesionist, cu o floare nu se face primăvară! Departe de mine intenția de a pune la zid un om al legii. Am avut și am un respect deosebit pentru această meserie grea, solicitantă, pe care nu o poate face oricine. Acești oameni trec de multe ori prin situații deosebite, prin stres, se confruntă cu pericole la tot pasul și până la urmă, sunt și ei oameni și trebuie înțeleși și sprijiniți. Însă, din păcate, la noi, falia încrederii cetățenilor în oamenii legii se mișcă și alunecă tot mai mult, iar acest neajuns ce poate avea consecințe grave, trebuie remediat atât prin lege, prin acțiunea comandanților, dar mai ales prin voința celor care au ales ca prin ceea ce fac, să ne apere și să ne asigure, înainte de ne da sancțiuni, un sentiment de liniște și siguranță. La noi este de multe ori foarte greu pentru că aici unii oameni ai legii sunt doar angajați ai legii – iar “oameni”, ceva mai puțin. Ceea ce e trist este faptul că profesionalismul și regulile omenești, altele decât cele înscrise în legi și coduri, pe care generațiile trecute le-au luat ca lege profesională încă din primii ani de serviciu, sunt acum simple legende pentru mulți dintre cei puși să ne apere, să ne înțeleagă, să ne ajute să ne corectăm înainte de toate, după care să ne sancționeze într-o manieră care să nu ne spulbere încrederea în autorități – esențială într-un stat normal – dar mai ales demnitatea.