Azvârlite nu demult la Zalău, cu sau fără vreun voit iz politic, vorbele unei distinse doamne a bunului gust, modei şi eleganţei vestimentare a şocat opinia publică. S-a remarcat la acea dată şi s-a spus pe şleau cât de prăfuită este urbea noastră. Cei care atunci au întâmpinat un mare om al rafinamentului s-au arătat profund şocaţi de vorbele deloc măgulitoare ce oglideau activitatea gospodărească din oraş. Spun …şocaţi, intuind că mulţi nu se aşteptau ca cineva cu atâta rafinament să plaseze, în goliciunea lui, un adevăr atât de dur.
Şi cred, că tocmai din acest motiv, cele spuse au durut mai mult. S-a văzut clar că nu am fost deloc flataţi, pentru că mult timp s-au tot repetat vorbele ei ori au fost întoarse şi răsucite pe toate feţele. După acel moment, au fost multe para-vorbe, discuţii ori interpretări, ale unor zălăuani dedaţi la patriotism local. Concluziile lor, ale celor mai înverşunaţi apărători ai Zalăului, s-au învârtit, pe final, în jurul politicului.
Dar ne întrebăm, ce e mai important, politicul, sau realitatea? Pentru marea masă a muritorilor de rând politicul este un fel de filozofie de neînţeles, iar realitatea conţine roadele politicului.
Dar, până la urmă, oricum am întoarce vorbele celei care ne-a arătat …praful de sub preşul urbei noastre, nu avem de ce să ne supărăm. Praf a fost şi atunci, praf este şi acum. Şi multă debandadă în trafic din cauza săpăturilor şi gropilor. Şi să nu aruncăm vina doar pe cei care îşi fac treaba la canalizare, că nu-i cinstit. Sunt zone în oraş unde nu se lucrează la reţelele de sub asfalt şi tot ca după bombardament arată. Şi nici dacă-ţi ridici ochii de la asfalt, trotuare ori carosabil nu vezi nimic care să te reconforteze. Privirea îţi cade pe bieţii pomi de pe străzi, ce arată ca invalizii de război, ori ca nişte handicapaţi, schilozi de braţe (adică de crengi şi frunze). Un peisaj trist şi dezolant, în ciuda vremii frumoase, însorite şi a anotimpului florilor.
Ei, şi atunci, când nu mai avem la ce privi (căci crengile proaspăt înverzite sunt mici ca salariile românilor), când nu avem ce respira (căci au rămas, pe margine de drum, doar scheletele foştilor copaci), de ce ne mai ofticăm când unii spun că ne-necăm în praful de la Zalău?
