Prima zi de școală. O zi de neuitat, atât pentru cei obișnuiți deja cu școala, cât mai ales pentru boboci, cei din clasele pregătitoare și clasele I-a. la una dintre unitățile de învățământ din Zalău, curtea instituției nu este plină. Surprinzător, destul de goală. Câteva clase – le numeri pe degete, copiii fiind grupați în spatele învățătorilor și diriginților sub privirile emoționate ale părinților și bunicilor. Zeci de buchete de flori ambalate în toate plăsticăraia și celofanele Pământului, îți furau privirea. Forfota dinaintea începeri evenimentului îți dădea totuși senzația că este pe cale să se întâmple ceva cu adevărat de neuitat, așa cum de altfel, este firesc să se întâmple într-o astfel de zi. Am ajuns mai mult din curiozitate la o astfel de festivitate, după ce ani la rând am lipsit, tocmai pentru a vedea dacă s-a mai schimbat ceva în optica organizatorilor, dacă acest gen de evenimente s-a mai debarasat de festivism anost și plictisitor și a căpătat nuanțe mai vii, elemente mai dinamice, dacă cei care fac acest lucru au înțeles în trecerea timpului că un astfel de moment trebuie să arate puțin altfel.
Masa oficială, îmbrăcată scorțos într-o bucată de stambă, microfoanele pregătite, sunetistul școlii la locul lui: toată lumea pregătită pentru acest moment unic în viața fiecărui elev. După ce banda cu imnul național “Deșteaptă-te, române!” a răsunat în curtea școlii, iar momentele de liniște combinate cu tot soiul de șușoteli organizatorice și suflături în microfoane s-au epuizat și ele, a început, în sfârșit, evenimentul. Cum altfel decât cu discursuri, acelelași de când lumea și Pământul, scorțoase, studiate, puțin credibile, pline de cuvinte desprinse parcă dintr-o rubrică de ziar optzecist. Au rostit discursuri pe rând până s-au plictisit și ei: gazde, directori, cadre didactice, reprezentanți ai primăriei, Poliției, preotul, doamna X, domnul Y, personal etc. S-a rostit solemn și mesajul inspectorului șef – un discurs destul de greoi, cu termeni pe care copiii nu-i puteau digera.
După primele cinci minute de la începerea acestui eveniment, unul cu adevărat plictisitor prin felul în care a fost organizat și desfășurat, copiii, mai ales cei mici, au început să se foiască, să-și piardă atenția, răbdarea. Nu vedeai un copil râzând. Toți erau crispați sau apatici, extrem de plictisiți de cuvintele pe care nu doar că nu le înțelegeau dar, cu siguranță, nici măcar nu le auzeau. Depuneau eforturi vizibile să nu iasă din rând, din cuvânt, din regulile rigide care le răpeau tocmai naturalețea și dezinvoltura. Unul scormonea cu vârful pantofului în asfalt, altul ciupea cu degețelele din buchetul cu crini și încerca să vadă dacă planta are vreun gust. Alții povesteau între ei, unii se uitau lung către mica tribună, căutându-și aparținătorii. Discursurile au continuat, nimeni nu a înțeles nimic din ele, unora dintre copii li s-a făcut rău, fiind scoși din flanc și duși prin clase. Au urmat rugăciuni peste Tatăl Nostru și Doamne-Ajută repetat de vreo șapte ori, cu „făcut de cruci” și alte gesturi pe care copiii le-ar putea crede salvatoare, indiferent dacă se vor pune cu burta pe carte ori ba. După o oră de la începerea acestui eveniment în care, concret, nu se întâmplase nimic festiv sau referitor la copii, toată lumea era deja epuizată și plictisită în cel mai adevărat sens al expresiei.
Pe când toată lumea spera că, totuși, ceva frumos și dinamic ar putea urma, organizatorii au anunțat că urmează un soi de premiere a unor elevi care – bravo lor și felicitări! – au obținut premii și distincții la diferite concursuri.
“- Și acum, cei care își vor auzi numele, sunt invitați în față pentru a primi diploma, după care trebuie să meargă în capul mesei, la binecunoscuta doamnă X pentru a ridica un plic cu o anumită sumă de bani”, a spus, tovărășește, amfitrioana. Toată lumea a crezut că e vorba de câțiva elevi care își vor ridica rapid aceste premii bine-meritate, iar în cele din urmă, măcar un element de surpriză va scăpa turma și va da un pic de culoare acestei festivități. A început, însă, partea a doua a calvarului. Zeci de elevi s-au tot încolonat și aliniat, așteptând să-și ridice o diplomă și un pliculeț de la binecunoscuta doamnă nominalizată anterior. Nimeni nu a înțeles rostul acestui moment care a durat aproape 30 de minute, într-o astfel de festivitate și de ce astfel de activități n-au fost, totuși, programate într-un alt cadru astfel încât mai ales cei mici și foarte mici care nu aveau legătură cu aceste premii, să nu stea să privească timp de 30 de minute cum cei mari tot semnează pe tabele și ridică plicuri cu bani. Nimeni nu a înțeles de ce aceste momente care, deși sunt importante prin semnificația lor, nu își au locul în alt cadru și nu într-o festivitate la care participă copii, elevi aflați în clasele primare, părinți etc, cei care doreau să îi vadă pe cei mici în centrul atenției. S-a stat, s-a așteptat, s-a creat un gol care a durat zeci de minute, timp în care până și puțina urmă de unitate a reprezentației s-a fracturat total. În cele din urmă, trei clase de pitici – clasele pregătitoare – au intrat pe platou în aplauzele tuturor, acesta fiind de altfel singurul moment de bună-dispoziție și culoare din această pseudo-festivitate de începere a unui nou an școlar. N-aș vrea ca cineva să creadă că văd doar ceea ce se întâmplă rău într-un astfel de eveniment însă în opinia mea probabil și a altora, acest eveniment strict prin felul în care a fost organizat, nu a avut nimic interesant în el. Protagoniștii au fost exact cei ignorați, iar cei care ar fi trebuit să mai lase cuvintele încrucișate și discursurile pompoase care sincer, chiar nu interesau pe nimeni, au fost exact cei care s-au pus în moțul evenimentului, furând pur și simplu bucuria celor mici și a părinților.
Nu avea ce să-ți placă la un astfel eveniment sau dacă ai fi căutat ceva care să-ți smulgă un zâmbet, ar fi trebuit să te uiți strict la clasele aliniate, mai ales a celor mici, care până și ei au realizat, agitându-se și oftând încontinuu, că nu despre ei e vorba în eveniment, așa cum ar fi trebuit să fie. Ci despre instituții, conducători, marile realizări și planuri mărețe, despre oamenii mari în sensul de adulți și nu altfel. Nu vreau să-i critic pe profesori și învățători, însă nu pot să nu le găsesc și lor o vină. Știu, la noi e cu directive. La noi e mai important discursul doamnei și al domnului decât o reacție spontană a celor mici, un mini-spectacol făcut de ei ori de cadrele didactice, alt gen de discursuri, mai realiste, mai apropiate de ceea ce trăiesc cei mici astăzi și mai puțin fraze desprinse din manuale deontologice, instructive-educative – aripa aceea care îndoctrinează și plictisește. Ceea ce am constatat cu tristețe este o ruptură evidentă între realitatea trăită de copii și adolescenți, realitatea și problemele, așteptările, dorințele, chiar și trendul actual al unor astfel de evenimente și organizatori. Suntem în urmă cu 50 de ani la acest capitol, oricât de tare s-ar supăra cineva pe aceste cuvinte. Am văzut, în unele unități de învățământ din țară, cum profesorii și educatorii făceau flash-mob-uri, dansau incredibil de frumos, chemau clasele în fața celor prezenți într-un alt mod decât cel de care toată lumea s-a săturat. În unele școli din țară, acolo unde profesorii au înțeles că acest eveniment este despre copii, despre prezentul lor pe care cu greu îl înțelegem mulți dintre noi, despre bucurie și motivație, și mai puțin despre domnii primari, inspectori, domnii polițiști, domnii directori, preoți și alte categorii de persoane care rostesc discursuri interminabile și în urma cărora copiii nu rămân cu absolut nimic.
Dar au fost foarte puține aceste instituții, iar la Zalău, cu siguranță nu a fost niciuna. Mai avem de învățat mult inclusiv la acest capitol. E necesar să facem un efort major, să schimbăm balamalele ruginite și să înțelegem că începerea anului școlar, marcată printr-un eveniment, trebuie să arate cu totul altfel. Nu știu exact cum, dar total altfel față de cum a arătat, din nou, aici. Ar fi păcat să nu fie așa, cu atât mai mult cu cât profesorii, învățătorii dar și cei din conducerea învățământului sălăjean, se implică an de an vizibil mai mult și ceva mai bine în tot ceea ce înseamnă școală, încercând să schimbe ceea ce e perimat și depășit și să aducă, atât cât sistemul în sine permite un suflu nou învățământului.
