O propunere: Iftode

Daniel Săuca

La rubrica de astăzi nu vă propun nicio opinie despre subiectele „fierbinți” ale nației. Sunt, oricum, destui, mult mai „fioroși” decât mine, și mai (im)pertinenți, desigur. Vi-l propun pe Iftode, personajul cărții „Descărcătorul roz” de Pîrvu Ionică (Editura Caiete Silvane, 2017), carte ce urmează să o lansăm vineri la Zalău, în cadrul celei de-a zecea ediții a Zilelor revistei „Caiete Silvane”. Iată un scurt fragment din volumul amintit (am păstrat ortografia autorului, dacă tot se poartă și la case de editură mai mari): „Iftode stă. Îl citim pe Iftode, cum şade pe scăunelul lui din lemn. Cumva, decrepit, oarecum bătrîn, dar relativ tînăr, pensionar al unei lumi, trăind în alta. Îmbrăcat sărăcăcios, poate din obişnuinţă, poate din lehămeţeală, poate din neglijenţă. Pufoaica e lucioasă, slinoasă de purtare, de frecare şi de muncă, credincioasă ca o armură. Cipicii, papucii şi ciorapii sînt roşi, cu găuri prin care ies cartofii degetelor. Elasticul de la pantalonii de trening şi chiloţi îi intră în carne şi îi provoacă mîncărime. Bea bere fiartă cu zahăr şi sare, ca o reminiscenţă a unei vieţi oarecare. Şade, aproape ciucit, într-un balcon prăfuit şi vechi, decorat, cîndva, de propriile mîini şi priveşte mai mult sau mai puţin în gol, peretele blocului vecin. Iftode, un anonim ca milioane de alţi anonimi de care ne încurcăm şi ne împiedicăm pe stradă, prin autobuze sau în metrou. Nimicnicia lui, împreună cu a altora, la fel de mărunţi, a muncit, furniceşte, făcîndu-şi datoria, aşa cum o înţelegea atunci cînd muncea. Iftode priveşte, ascultă, atinge şi miroase lumea din jurul său, lipsit de educaţie superioară, de vălmăşeala societăţii informaţionale, într-un primitivism dintr-o epocă exclusă, încă, din manualele de istorie, deliberat uitată de unii dintre noi, exilată într-o nostalgie neclară pentru alţii şi necunoscută altora. Greu îi putem decela un simţ estetic superior, s-ar putea să-l exilăm într-o zonă a patologicului psihic, cu certitudine neclar între frumos şi urît, bine şi rău. Îl citim pe Iftode cum cugetă şi visează, ironic, trist, uneori dureros şi plin de fantasme. Îi citim cuge-tele, lipsite de gîndire. Îi citim visele, pline de imaginaţie puerilă. Iftode, cugetînd şi visînd face ceea ce noi arar mai apucăm să facem, ocupaţi să gîndim şi să trăim realitatea, în afara visului. Uneori ne place, alteori sîntem indiferenţi, eventual ne amuzăm cu un zîmbet în marginea buzelor. Iftode s-ar putea sau nu să fie asemenea părinţilor noştri, chiar asemenea nouă. Iftode, nu-i aşa, nu există. Ceea ce ştim prea puţin este că Iftode are puterea de a se scrie pe sine însuşi. Iftode este, pur şi simplu, surprinzător, cufundat într-o baltă groasă, lipsită de sclipiri. Iftode, personaj prin nimic memorabil, într-un univers nemişcător. Iftode stă” (pp. 170-171). E doar o propunere. De a medita oleacă altfel la ceea ce ne înconjoară. Uman.