Chiar nu ştiu a cui a fost „geniala” idee ca, începând din acest an, antrenorul echipei naţionale de handbal feminin să nu mai aibă apartenenţă la nicio echipă de club. Însă, o spun cu tărie că nu este o decizie benefică pentru handbalul românesc, iar timpul va demonstra acest lucru. Cu atât mai mult cu cât, echipa naţională de handbal feminin a României este antrenată de Gheorghe Tadici, una dintre cele mai mari personalităţi româneşti din handbalul mondial, alături de Cristian Gaţu.
Schimbarea preşedintelui Federaţiei Române de Handbal a fost pusă sub semnul întrebării nu pentru faptul că Alexandru Dedu nu a fost un handbalist valoros atât pe plan naţional, cât şi internaţional, ci pentru că în perioada cât a condus Liga Profesionistă de Handbal nu a realizat aproape nimic. Înconjurat de o serie de oameni mai mult sau mai puţin cunoscători ai fenomenului, noul preşedinte a fost „cucerit” de cei care au avut interesul de a-l schimba pe Tadici de la cârma echipei naţionale şi a ieşit în faţă cu o afirmaţie „elegantă”: „antrenorul echipei naţionale nu va mai putea antrena şi la echipa de club”. Şi tocmai acum, când echipa naţională a României a pornit la un nou drum al cărui capăt erau Jocurile Olimpice din 2016, de la Rio de Janeiro. „Am schimbat echipa în proporţie de 65 la sută şi avem nevoie de timp pentru a clădi un lot competitiv”, avea să declare selecţionerul în 2012, când a preluat pentru a treia oară echipa naţională şi tot pentru a treia oară a vrut să o ducă la Olimpiadă. „Cred că este ultima ocazie în care mi se dă şansa să antrenez echipa naţională şi îmi doresc ca acest mandat să ne aducă o nouă calificare la Olimpiadă”, mai spunea reputatul tehnician.
Lucrurile s-au schimbat peste noapte, la dorinţa unor vremelnici, care au tupeul să-l conteste pe antrenorul cu care handbalul feminin românesc a cunoscut cele mai mari performanţe ale ultimilor decenii. E drept, a fost pus să aleagă între naţională şi HC Zalău, dar era clar că nu va renunţa la echipa sa de suflet, unde este antrenor de peste 30 de ani.
Chiar dacă este un tip vulcanic pe marginea terenului (probabil are motivele lui să fie astfel), Gheorghe Tadici a demonstrat că este şi va rămâne cel mai bun antrenor din istoria modernă a handbalului nostru. Performanţă fără sacrificii şi disciplină nu se poate, iar la Tadici, cuvântul disciplină este literă de lege.
Oricât ar încerca unii să-l duşmănească pe Tadici (poate pentru faptul că-i invidiază cariera), nu pot fi ignorate rezultatele acestuia: calificarea echipei naţionale, după o pauză de 32 de ani, la Jocurile Olimpice din 2008, unde handbalul feminin românesc a fost singurul joc prezent, finala mondială jucată în 2005 şi semifinala mondială din 2007. Cu Zalăul a obţinut trei titluri de campion naţional, opt de vicecampion, de trei ori s-a clasat pe locul trei, a câştigat Cupa României, iar pe plan internaţional are aproape 20 de prezenţe în cupele eruoepene cu formaţia zălăuană, cel mai bun rezultat fiind obţinut în 1996 – câştigarea City Cup. Pentru doi ani a pregătit echipa Oltchim, cu care a reuşit cele mai mari performanţe: două titluri naţionale, două Cupe ale României şi Supercupe ale României, câştigător al Cupei Cupelor şi Supercupei Europei.
Performanţele obţinute de acest titan din handbalului mondial, considerat şi de Trefilov unul dintre cei mai buni antrenori de talie mondială, sunt greu de egalat, poate, niciodată. Tocmai de aceea, ne întrebăm cine le dă dreptul unor conducători ajunşi în fruntea handbalului (într-un fel sau altul) să-l oblige, printr-un mod stupid şi lipsit de motive să renunţe la echipa naţională?
Fără doar şi poate, schimbarea lui Tadici la echipa naţională este un risc în acest moment pentru handbalul feminin românesc, iar acest lucru îl vor demonstra rezultatele de la viitoarele turnee finale şi de la următoarele ediţii ale Jocurilor Olimpice (dacă vom ajunge acolo).
Până să plece de la naţională, Tadici mai are de îndeplinit un obiectiv – calificarea la Campionatul European, unde, experienţa şi valoarea pe care o are mă determină să cred că va reuşi. Rămâne, însă, riscul de a nu ajunge la Rio de Janeiro, un risc asumat de unul sau mai mulţi răuvoitori.
