Paştele a ajuns să fie pentru mulţi români doar o sărbătoare a bunăstării. Nu a celei sufleteşti, ci a celei materiale. Şi asta în ciuda faptului că mesajul Învierii Mântuitorului este considerat piatra de temelie a credinţei. Postul, rugăciunile, Calea Crucii sunt, în viziunea multora dintre concetăţenii noştri, amintiri din tradiţia bisericii. Iar pentru că unii încă le îmbrăţişează şi le practică sunt consideraţi fraieri sau habotnici.
În timp ce sunt credincioşi care îşi primenesc sufletele şi conştiinţele pentru a-L primi pe Hristos cel Înviat, alţi fraţi de-ai lor, români, cu adevărat…europeni, rezumă acest eveniment la partea materială şi fac un cult pentru curăţenia din locuinţe şi pentru masa de Paşte. Însă degradarea spirituală a populaţiei nu putea să treacă neobservată.
Nu s-au pus în vânzare mieii, pe galantarele comercianţilor cu patru-cinci zile înainte de Paşte, dar carnea va fi cu siguranţă cu 20-30 la sută mai scumpă decât anul trecut, şi la fel de piperate vor fi verdeţurile sau produsele de patiserie sau panificaţie. Comercianţii se vor ascunde după scuza că au crescut preţurile la motorină, ori că a fost un an greu. Dar oare cine are dreptate?
Premierul românilor avansa deunăzi ideea că mai e puţin şi ieşim din criză şi vom vedea luminiţa de la capătul tunelului. Oh, da! Noi românii ne-am obişnuit deja de peste 20 de ani să tot vedem luminiţe, probabil de la câte plezneli am încasat. Cei mulţi. Unii însă nu au fost niciodată în criză. Cum nu vor să fie nici comercianţii în această perioadă. Pentru ei Paştele este din nou un bun prilej să-şi rotunjească veniturile, fără niciun fel de mustrare de conştiinţă.
Dar de ce ne mirăm? De ce să aruncăm vina pe ei, când totul porneşte de la noi? Dacă noi am fi cu adevărat credincioşi, nu am pune preţ pe bunătăţile culinare pe care le visăm pe masa de Paşte. Noi, cu mentalitatea şi poftele noastre, suntem cei care-i încurajăm să ridice preţul. Prin tot ceea ce facem de zeci de ani la marile praznice bisericeşti nu ne asemănăm decât cu strămoşii noştri romani, care prădau mâncarea la chefuri şi festine. Şi ne trezim că după marile sărbători, ducem la container plase de mâncare.
Ce e în capul românului chiar şi acum, în toiul crizei? Belşug doar de dragul tradiţiei, ori a vremurilor bune, sau de ochii lumii? Cum poate omului de rând să-i tihnească să se înfrupte de pe masa îmbelşugată când ştie câ mâine, din nou ajunge la pâine unsă cu ceai? Ori când ştie că atâtea familii nu au nici măcar un ou roşu, cozonac şi carne, darmite tot felul de specialităţi culinare sau fructe exotice? Nu aşa ar fi trebuit să fie Paştele, nu aşa trebuia să fim noi, românii, care ne batem în piept că suntem printre cele mai evlavioase popoare. Care evlavie, care credinţă? Cea pentru sine, pentru pântecele plin şi desfătare, cea a omului egoist. Şi atunci, dacă nu am evoluat de la stadiul strămoşilor noştri romani, ne întrebăm. Oare pentru cine s-a jertfit Mîntuitorul?
