Nu mai sunt 100 ca tine

Piața muncii din România, dar mai ales cea din județele devenite sărace în ultimele decenii (capitol în care ne încadrăm din păcate și noi) a ajuns pe perfuzii. Angajatorii sunt literalmente în pragul disperării pentru că nimeni nu mai vrea să rămână ori să se angajeze în posturi care necesită muncă fizică, consum nervos, weekend-uri la dispoziția șefilor și salarii mici. Da, un salariu de 1.500 sau 1.800 de lei, în condițiile de trai de astăzi, este un venit mizerabil care nu-ți asigură nici măcar “funcționarea”, nicidecum “dezvoltarea”.

Revenind la penuria de forță de muncă din Sălaj, este foarte interesant cum într-un județ în care economia este în regres, fiind susținută, atât cât va mai fi, de două-trei societăți mari (care nu oferă aici salarii  măcar apropiate de salariile pe care le oferă în alte țări, pentru aceleași posturi), într-un județ în care autoritățile confundă lucrările de întreținere cu investițiile și dezvoltarea, nici oportunitățile apărute sau dorința de a investi din ban privat nu le mai permite patronilor să deschidă societăți, magazine, fabrici etc. Lipsa acută a forței de muncă înseamnă, practic, moartea județului, cel puțin din punct de vedere economic. Mai mult decât atât, cei foarte puțini dornici de muncă pe bani puțini și cârcă cât cuprinde, cei care mai rămân cât or mai rămâne, pe acasă, nu mai vor pur și simplu să se angajeze.

Județul geme de afișe, anunțuri, de reclame devenite din ce în ce mai disperate, în care cei puțini rămași să mai muncească aici sunt chemați la muncă. Se promit tot soiul de bonusuri, evident, cele mai multe dintre ele neatractive, altele umflate cu pompa ori, în unele cazuri, mincinoase, dar când se trage linie la masa negocierilor, potențialul angajat (considerând că acesta mai depune efortul de a se prezenta să discute la biroul de resurse umane care sunt condițiile) se ridică de parcă ar fi catapultat de pe scaun și pleacă din fața patronului fără o vorbă. Foarte interesant este nu fenomenul în sine – cât se poate de firesc în atare condiții și vizibil de pe Lună, ci atitudinea analiștilor, a angajatorilor, a celor care fac statistici,  care nu suflă niciodată nicio vorbă despre situația tragică în care este piața muncii din Sălaj, ca de altfel din aproape întreaga țară.

“Mai sunt alți 100 ca tine”, obișnuiau să spună, în trecut angajatorii. Eh, vremurile acelea au trecut. Nu mai sunt nici măcar cinci ca tine, nu o sută, în fața ușii. Nu mai e nimeni. Pentru că, pe de o parte, patronii mari din străinătate ai marilor firme, avari și despotici în cele mai multe cazuri, se cred încă în poziția de a-și mai permite să cheme oamenii la muncă pe doi lei, cum spunea o inconștientă (iertați-mi expresia) ajunsă printr-un uriaș ghinion românesc într-o funcție de ministru. Nu, nu mai vine la muncă nimeni pe doi lei. Pe de altă parte, nu e prost cine cere (să muncești pe doi lei și să stai drepți și sâmbăta și duminica, spre bunăstarea firmei) ci e păcălit cine prestează fiind plătit în bătaie de joc.

Desigur, “fraieri” suntem cei mai mulți dintre noi, fiind nevoiți să cădem în terminologia asta, neavând, deocamdată cel puțin, încotro. Poate că nu mai avem nici forța psihică de a o lua de la capăt, nici cea fizică de a face lucruri care ne sperie, nici dorința de schimba ceva, fiind copleșiți de un sindrom Stockholm în fața actualilor noștri angajatori. Dacă am deschide ochii și ne-am privi palmele, am realiza că suntem încă în plină forță, inclusiv creativă, nu doar fizică și că există viață chiar mai bună și mai corectă, și dincolo de Meseș. Românii nu sunt foarte pretențioși, sălăjenii nici atât. Ei s-au obișnuit să vadă cum bugetarul câștigă și 100 de milioane vechi – bravo lui! -, bonuri de masă și tichete de vacanță, iar el, cel care trage pentru bunăstarea privatului, să se întrebe la final de lună dacă, după ce plătește facturile, școala copiilor, medicamentele  etc, mai rămâne cu bani de mâncare. La noi, despre asta vorbim. Ce să vă mai spun? Că un celebru lanț de fast-food care dorește să deschidă o unitate cu cel puțin 50 de angajați în noul mall ce se construiește în Zalău, și-a dezactivat anunțul de angajări de pe ejobs fiind în imposibilitatea de a deschide unitatea din lipsă de CV-uri? Că multe magazine din Zalău dar și din alte localități sălăjene (dintre care unele ridicate din temelii) stau cu afișele de angajare îngălbenite de soare în vitirnă și nu se pot deschide? Că nici pe la bănci nu mai merge nimeni să muncească? Acestea fie că își inchid sucursalele de la noi, fie se pun lacătul pe uși prin desființare, fie stau cu anunțul de angajare pentru cel mai stresant, solicitant și mâncător de zile post care poate exista într-o bancă, cel din front office, cu o ofertă “imbatabilă” de nici 2.000 de lei pe lună? Că în Brădet sau în Dumbrava bântuie falimentul și crește oferta de spații comerciale de închiriat? Că un mare magazin de bricolaj, poate cel mai mare la nivel național, nu reușește să-și formeze, de peste două luni, o echipă completă de angajați, pentru că nimeni nu mai consideră, în general, ofertele românești de muncă nu atractive, ci măcar în măsură să asigure supraviețuirea?

Principalele lucruri pe care angajații le cer din partea angajatorilor au rămas aceleași în ultimii ani, salariul cel puțin la nivelul pieței (asta înseamnă că cei care oferă salarii sub media pieței sau, mai rău, salarii minime pe economie așa cum oferă foarte mulți angajatori în Sălaj vor rămâne pe după perdelele ferestrelor, privind în zare), la care se adaugă program flexibil, weekend liber, posibilitatea de a lucra de acasă atunci când postul permite acest lucru și respect din partea șefilor. Specialiștii în resurse umane trag un serios semnal de alarmă asupra nevoii de a le acorda libertate de mișcare angajaților și chiar posibilitatea de a se implica în proiecte pe care să le poată propune și să să le coordoneze până la finalizare, fără a avea o subordonare clasică față de șefi, subordonare care, cel puțin la noi, rămâne una de tip comunist, depășită și perimată.

Libertatea de a acționa, din punct de vedere profesional, munca bazată pe rezultatul concret, pe capacitatea angajatului și nu pe nepotisme ori pe program rigid sau pe subordonare, un salariu decent sau bun (iar decent nu mai poți numi un salariu în mână, sub 2.500 – 2.800 de lei) sunt astăzi lucruri pe care, dacă patronii sau directorii nu le vor înțelege în cel mai scurt timp, vor rămâne fluierând a pagubă prin birouri. Sloganul “mai sunt 100 ca tine care așteaptă la ușă” este deja un basm cu iz umoristic dintr-o realitate paralelă, în mintea celor mai mulți angajatori, inclusiv în creierul “lovit” al acestui stat care își batjocorește cetățenii pe toate părțile. Dacă de la stat nu mai avem de mult nicio pretenție, poate că patronii care mai gândesc încă așa ar face bine să iasă din sediu și să vadă cum arată realitatea; de fapt, cum nu arată ea, pentru că locul din fața firmelor este astăzi gol.