Nimic prea nou: ce-am mai avut, avem din nou

Vă miroase a nou? Mie, tot a vechi. Mi-am amintit cum fix acum 10 ani, Guvernul Boc a căzut cu răsunet în urma unei moțiuni leită celei de astăzi. Ce a urmat, știți. De ce a picat Guvernul Boc fix acum zece ani, poate vă amintiți. Repetabila istorie, cum numai în România se poate întâmpla, o istorie – cerc ca să nu zic circ, în care ne întoarcem mereu de unde am plecat. Asta înseamnă eventual amețeală, evoluție – în niciun caz… Revenind la prezentul de azi care seamănă picătură de apă cu cel de acum un deceniu, când eram, tot așa în prag de prezidențiale. Îmi miroase a vechi, a rânced, nicidecum a nou astfel încât să respir cu nesaț și să mai și zâmbesc. Am scăpat de cel mai slab prim-ministru pe care l-a avut România vreodată, spune o mare parte a poporului. Bun, dar ce urmează? Cei care vin se vor dovedi mai buni doar pentru faptul că nu vor face, în plen sau la TV, dezacorduri gramaticale? Au făcut atât de mult bine atunci când au mai fost la putere, astfel încât să răsuflăm ușurați că vor reveni? Se va schimba, până la urma ceva în bine, dupa 30 de ani în care am bâjbâit ca niște orbeți către nicăieri, când cu foștii, când cu viitorii, la putere?

Greu, foarte greu de spus. Se vor corecta greșelile majore făcute de cei care pleacă trăgându-și nasul, din posturi pe care nu le-au meritat ? Greu de spus sau către “nu”. Vor fi aceștia care vin mai buni, mai competenți, mai dedicați și mai ales mai onești? Și mai greu de spus, iar mulți vor spune nu, pentru că nu au cu ce, sunt șapte formațiuni care oricum nu se înțeleg între ele, darămite să se mai înțeleagă și cu noi, ăștia de pe margine, mulțimea. Am urmărit miercuri seara marea adunare națională a PNL, m-a apucat o greață fără margini și m-au trecut fiori de lehamite auzindu-i pe capii acestui partid cum se drăgălesc între ei și cum rânjesc, bălind după Putere, a nu știu câta oară în istorie. Discursuri ipocrite, cu soundtrack de Războiul Steleor, gratulații și laudatio de te apucau frisoanele, “dragii mei” și “dragul nostru”, “dragilor și iubiților”, adică o mai mare ipocrizie și un eveniment mai libidinos ca ăsta nici la comuniști n-am văzut, pe când eram duși cu arcanul la Sala Palatului să-l aplaudăm pe Ceaușescu.

Oameni buni, nimănui, dar chiar nimănui nu-i pasă de voi! Viețile noastre nu se vor schimba în bine, însă pentru rău e mereu loc aici în țara asta blestemată, indiferent cine se instalează la putere, adică aceiași de acum câțiva ani, doar mai răi și mai îmbătrâniți în rele față de timpurile în care au fost la butoane. Am văzut aseară un președinte de țară care trăiește în lumi paralele, care își arogă niște merite în mod total incorect, cu un discurs lăbărțat, tărăgănat și aproape dictatorial care mi-a lăsat un gust de fiolă de algocalmin în gură. Un președinte de PNL care urla la microfon ca la turmă, încercând cu tonul și gesturile ample să smulgă aplauze peste aplauze și să inducă sentimentul acela de spartani neînfricați tuturor celor care urmau să voteze, evident, nu după conștiință și cu gândul la popor, ci după sacoșă și mișmașurile de culise, care cum a fost cumpărat. Am realizat (a câta oară?) că și cu unii, și cu alții, noi, “prostimea”, așa cum ne alintă ipocriții aceștia, nu pierdem, dar mai ales nu câștigăm nimic. Cei care vin își vor îmbrobodi eșecurile dând vina pe ce altceva decât pe moștenirea lăsată de PSD , vor rătăci ca niște somnambuli într-un vis copleșitor pe holurile Palatului Victoria, vor mai trece niște luni bune până când vor putea să se dumirească, să se dezmeticească și să se apuce de promisa treabă. Nu va fi mai bine și nu spun asta gândindu-mă cu regret la o un guvern pe care l-am criticat ori de cate ori mi-a dat ocazia, un executiv prăbușit în mare parte pe mâna lui: ducă-se! – ci spun asta pentru că „cei șapte magnifici” – cele 7 formațiuni politice care oricum sunt în relații super tensionate, ca sa nu zic proaste, unele cu altele și care nu vor reuși să se înțeleagă între ele, să se împace, să ajungă la un numitor comun, nu vor fi capabile să realizeze o coaliție robustă și sănătoasă, la guvernare. Pentru că nu există materie primă, nu există resursă umană de o asemenea calitate, absolut necesară formării unui guvern care să facă ceva mai bun decât au făcut ceilalți. Totul este o negustorie ca între precupețe, o curvăsărie greu de imaginat și o lipsă cruntă de coloană vertebrală, de respect față de oamenii acestei țări, o lipsă totală de Dumnezeu, cum se spune. Plecarea PSD în acest moment de la guvernare nu poate fi un motiv de bucurie în condițiile în care în locul lor vin doar alte iniţiale de partid și nimic mai demn de încredere. Am putea avea parte de aceeași fățărnicie, aceeași incompetență, aceleași matrapazlâcuri și mizerii, dublate însă de o lipsă de experiență și resursă umană.

Chiar dacă multora dintre noi ne vine greu să credem, prăbușirea Guvernului Dăncilă (nu a Vioricăi Dăncilă persoana) este, în acest context tragic în care ne găsim, o greșeală, o mare aparent liniştită în care, plini de speranțe și iluzii, ne lăsăm aruncați de nou-veniții, în fapt aceleași vechituri pudrate și cu părul vopsit care vor demonstra, foarte probabil, o și mai crasă incompetență decât au demonstrat proaspăt prăbușiții. Da, nici eu nu aș fi crezut că se poate mai rău decât pesede şi am ştiut mereu că ţara aceasta merită mai mult decât un prim ministru atât de slab pregătit, dar văzând în ce s-a transformat această moțiune, într-o rușine mânjită cu interese personale, evadări şi cumpărături, traseism şi servilism, interes personal ori de partid și minciună, am deja dubii în a crede că mai rău de atât nu se poate. Acum în prag de prezidențiale, de alegeri locale și de decizii radicale care mai stau și în mâinile noastre, prin ștampila de vot, atât cât mai stau. Nouă în mod cert nu ne va fi mai bine, dar am serioase dubii că și noilor veniţi le va fi mai bine, pentru că românii vor transforma acum perdanţii în martiri iar pe noii stăpâni îi vor lua de gulere pentru fiecare greşeală pe care o vor face. Iar acest lucru se va vedea mai curând decât credeți. Prin urmare nici nu mă bucur, nici nu mă întristez, pentru că ştiu că în calculele politice, eu, ca simplu român, sunt ultimul lucru care contează pentru cei de la Putere indiferent cine ar fi acolo. Iar timpul mi-a demonstrat nu o dată, acest adevăr. Am scăpat de Viorica Dăncilă. Dacă există un mare câștigător, acela este Victor Ponta. Prin abilitățile de care nu duce lipsă, Ponta ar putea reuși să facă o majoritate în noul guvern și nu e imposibil să se întâmple asta, așa că până una-alta, liberalii ori useriștii n-ar trebui să desfacă șampaniile de pe acum. Ne-au dovedit cât sunt de capabili inclusiv nouă, sălăjenilor – amintiți-vă de bâlbâiala PNL de la locale atunci când au îmbrâncit pe buletinele de vot nume care n-aveau nicio șansă, iar rezultatul, la Zalău cel puțin, a fost cel pe care îl știți. iar acesta este doar un exemplu.  N-am nici cea mai mică urmă de încredere ori de optimism în ceea ce privește Guvernul care va veni şi am toate motivele să rămân în aceeaşi stare de pesimism politic ca şi până acum. Și eu îmi doresc să ne fie bine. Să devenim mai liniștiți, mai siguri pe noi, ca țară, mai responsabili, mai rafinați și isteți în ceea ce facem și mai ales mai umani. Vreau să avem un guvern stabil, care să îngroape securea războiului instituțional, care să continue ceea ce fostul executiv a făcut bun, atât cât a făcut și să demonstreze că e în stare de mai mult decât atât. I-aș îndemna pe cititorii mei la circumspecție și vigilență în locul euforiei motivate de rezultatul moțiunii de astăzi. Eu cel puțin nu am, în acest moment în care – da – suntem în criză politică, nicio garanție că se vor întâmpla toate lucrurile bune enumerate, ba mai mult, am senzaţia că o filă nu foarte fericită de istorie e pe cale să se repete, însă asta doar timpul o va demonstra sau o va infirma. Mi-e teamă că „Dragul nostru Ludovic” – cum rostea președintele cu câteva ore înainte de votul pe moțiune – ar putea fi un fel de “Mihaela, dragostea mea” redivivus.