Nepoţica din fotoliu

Nepotismul – spun dicţionarele – este o formă de favoritism, care implică acordarea de avantaje nemeritate pe baza unor legături de rudenie. Cuvântul își are rădăcina etimologică în latinescul nepos, din care se trage și cuvântul românesc “nepot”. Deşi mulţi sunt tentaţi să creadă că acest fenomen este relativ nou în vieţile noastre, el îşi are rădăcina în antichitate, ca fenomen social; conceptul de nepotism a apărut însă, pentru prima dată, spre sfârşitul Evului Mediu, atunci când papii Bisericii Catolice îşi favorizau nu doar nepoţii, ci acordau funcţii înalte şi altor rude apropiate.

Revenind la tristul prezent, nepotismul există printre noi la fel de fălos şi reprezintă o adevărată catastrofă socială prin efectele pe care le generează. Îmi povestea o prietenă deunăzi, încercănată şi deznădăjduită, că de trei luni nu mai are somn: învaţă pe rupte, trage tare, cum spunem noi, pentru că un post de conducere se scoate la “concurs” prin judeţ. Mă întreba, disperată, dacă ştiu ceva în legătură cu un zvon, cum că locul respectiv ar fi de multă vreme dat cuiva care este rudă cu şefu’ ăla mare şi că acest concurs este de fapt, ca în multe alte cazuri, un simulacru ordinar.

I-am răspuns că nu ştiu, dar că nu îmi spune vreo noutate. Fata nu se dă bătută – zvon sau certitudine – ea merge la concurs. Pentru că nu concepe, absolventă a două facultăţi, ambele la stat, din care una care face pereche perfectă cu ceea ce vor oamenii ăia de scot postul la concurs – nu are cum să pice un interviu. Pentru că de examene nu îi este frică, a dat ea examene şi mai grele, între care câteva prin alte ţări, mă rog, “fată de fată”, nu ai cum s-o prosteşti dacă ea îţi umple foaia de examen cu răspunsuri care cer cu puterea evidenţei o notă mare. Proba-cheie este interviul. Aici, în cazul în care pe firul destinului apare nepotul, intră în calcul – pentru ceilalţi neprihăniţi care vin la concurs – criterii pe cât de subtile, pe atât de interesante.

De la forma cocului sau a frezei cu care te prezinţi la examen până la felul în care priveşti persoana despre care tu crezi, în naivitatea ta, că îţi va fi şef peste o săptămână. Din păcate, de cele mai multe ori, cel din faţa ta nu-ţi va fi şef pentru simplul motiv că din 20 de întrebări ce îţi vor fi adresate, la vreo 17 vei răspunde mai “prost” ca niciodată. Nu mă refer la interviurile de angajare în multinaționale, pe posturi frecvente, angajări „clasice”. Ci la interviurile pentru obținerea unui post de conducere, a unui loc strategic într-o instituție etc. În astfel de cazuri, când la bătaie este un singur loc și bun, „chimia” e cea care strică de multe ori totul. Nu aceea cu “Tabelul lui Mendeleev”, e vorba de “chimia” dintre potenţialul şef şi tu – cu candidatura ta naivă şi care încurcă socoteli. Dacă nu e chimie, tu de duci dracu’ iar nepotul învinge în mod invariabil. Sunt mulţi cei care speră la un job bun obţinut strict prin capacitate, competenţă, cunoştinţe dobândite în ani de învăţătură. Prin sacrificiul lor şi al părinţilor care au făcut foamea ani la rand şi au îngheţat prin autogări, cu genţile cu mâncare târâş după ei, cu gânduri şi griji zi şi noapte. Prietena mea aşa crede, nu vrea să creadă altceva şi pace. Iar eu am încurajat-o pentru că ştiu cât este de pregătită. Pentru că mai sunt câteva zile până la concurs, a aflat că… au aflat şi alţii, şi că se înscriu tot mai mulţi care cred în corectitudine şi dreptate.

Cred într-o ţară, un judeţ, un oraş ori sat în care destinele, banii, investiţiile, lucrurile bune, să fie în mâinile unor oameni pregătiţi, responsabili, care au muncit ani la rând şi au învăţat, s-au pregătit în acel scop. Nepotul care te conduce nu va fi capabil (poate doar cu foarte puţine excepţii) să ia o decizie corectă, cinstită, pentru că nu e pregătit pentru asta iar postul pe care stă cu fundul necesită nişte criterii, nişte condiţii nişte date pe care el nu le îndeplineşte sau nu le are. Mai mult decât atât, odată ajuns în funcţie în baza unui grad de rudenie sau amiciţie cu şeful angajator, nepotul, la rândul lui, va perpetua aceleaşi obiceiuri precum cele care l-au adus pe scaunul nemeritat. Va acorda avantaje altor „nepoţi”, va lua din drepturile celor care le merită şi le va aşeza la picioarele celor care îi vor oferi alte avantaje, va decide strâmb, părtinitor, va perpetua un obicei otrăvitor pentru societate, pentru noi, dar mai ales pentru copiii noştri, care nu vor înţelege de ce unul mai nepregătit şi mai bătut în cap le va lua locul de sub nas, la un moment dat.

Nepotismul a adus de puţine ori în vremurile noastre un om potrivit la locul potrivit. Poate că pe vremea lui Caragiale, nepotismul – despre care marele scriitor avea o teorie ceva mai blândă – nu era atât de nociv şi, probabil, nici atât de des întâlnit.

„Orice om trebuie să aibă rude sau prieteni mai mult sau mai puțin apropiați. Dacă susținem teoria că niciodată un om în bună poziție nu trebuie să-și numească prietenii și rudele în funcțiuni, atunci din două una: ori că toate rudele și toți prietenii, fără excepție, ai unui om, devin neonești și incapabili din momentul ce el s-a înălțat în mijlocul societății sale, ceea ce ar fi o absurditate; ori că împrejurarea că a fi rude sau prieteni cu un om văzut trebuie s-o considerăm o nenorocire, și astfel atunci pentru orice familie, înălțarea unui membru al ei la o situație însemnată ar fi o adevărată calamitate; pentru că dacă împingem la o mai mare dezvoltare teoria că nu este permis cuiva, fără a fi lovit de bănuiala imoralității, să numească în funcțiune o rudă sau un prieten, fie acesta cât de onest și capabil, ajungem a pretinde că, dacă cineva găsește venind la putere pe o rudă deja ocupând vreo funcțiune, numaidecât s-o dea afară. Aceasta ne amintește un răspuns foarte picant, pe care un fost ministru îl făcea la acuzările ce i se aduceau cum că și-ar fi căpătuit niște rude, de altminteri tot așa de oneste și capabile ca orice om onest și capabil: — Dar ce voiești să le fac dacă mi-s rude? Să le spânzur?!„, scria, cu peste un secol în urmă, marele nuvelist şi dramaturg Ion Luca Caragiale.

Cazurile fericite de „nepotism” din zilele noastre sunt rarisime. De cele mai multe ori, oportuniştii, semidocţii, cei cu bani mulţi şi relaţii cărora le uită şirul, sunt aceia care vă fură un post către care aspirați, pentru care vă luptaţi greu şi cinstit, nu dormiţi nopţile, şi pentru care v-aţi sacrificat nişte ani, plus sănătatea, prin şcoli şi internate. Cu toate acestea vreau, şi pe această cale, să o încurajez pe prietena mea şi să o rog să nu se descurajeze, să nu capituleze. Să meargă la examene, să meargă la interviuri şi să fie în fiecare secundă însufleţită de gândul că este cea mai bună, că va reuşi şi va învinge un nepot. Aşa cum ştim noi, ăştia de le suntem nepoţi doar bunicilor din ceruri ori de pe Pământ, dar şi nevinovatelor mătuşi, minciuna are mereu aceleaşi picioare scurte şi urâte, cu care nu va putea ajunge niciodată prea departe.