Nedreapta dreptate: despre elevii nepremiați

De fiecare dată când asist la o festivitate de absolvire în școlile ori liceele Sălajului (e valabil pentru toate județele, firește) îmi vine în minte o întrebare retorică: oare se va schimba ceva, cândva, undeva, în învățământul nostru? N-am să dezvolt aici apocalipsa programelor școlare, a metodelor depășite de predare a lecțiilor de curs, a notării și alte aspecte care, la noi ca la nimeni, lasă profund de dorit. De data aceasta, pentru că tot e vremea absolvirilor, am să vă aduc în atenție un subiect ceva mai sensibil, ignorat aproape în totalitate de la sol și până în stratosfera Învățământului românesc.  

Știm cu toții procedura, depășită de timpuri și în cele mai multe cazuri pusă în practică sub directiva bățoasă a inspectoratului implicit a ministerului. Ne adunăm în careu, la semnal pornim cu clasa către un anumit loc, urmează cititul de discursuri și festivitatea de premiere. Aici am vrut să ajung. Nu contestă nimeni o regulă de bază, universal valabilă, aceea că premiile sunt pentru cei mai buni. Trebuie să existe o departajare, prin urmare și premiile, diplomele, „laudațiile” se cuvin unui număr mai mic sau mai mare de elevi, funcție de performanțele școlii. La festivități vin, după cum știm, elevii – actorii principali ai festivității – profesorii, cadre din conducere, invitați, oficialități. Dincolo de aceste persoane care, în cazuri destul de multe, mimează emoții profunde și se arată impresionate de o festivitate care, să fim serioși, nu are aproape nimic inedit în ea, sunt apropiații celor pentru care are loc festivitatea în sine. Aș vrea să mă refer la ei pentru că atât pe ei cât și pe elevi îi consider cei mai importanți în ecuație. Întreba o bunică, cu colțul baticului dus la gură, la una din festivități:

„ -Da’ pe al nostru de ce nu-l strigă, mamă?”…

După ce aproape toți elevii dintr-o clasă, nu contează care, nu contează de unde, au fost scoși în față în aplauze pe deplin meritate, cinci-șase-zece elevi rămăseseră pe scaune, stingheri, nebăgați de nimeni în seamă. Pentru ei nu există festivitate, pentru ei nu există un cuvânt de emoție, nu există niciun merit. N-au fost eminenți la matematică? Nu-s buni la nimic! Pedeapsa unei medii de sub 8 este una uriașă, dureros de nedreaptă iar efectele ei sunt mai distructive decât își poate cineva imagina. Pentru acești copii, cei care, în multe din instituțiile de învățământ sălăjene reprezintă majoritatea, nu există niciun crâmpei de bucurie în această ultimă zi.

Mai mult decât atât, efectul lăsării lor deoparte, în mijlocul mulțimii și în fața colegilor, a părinților, fraților, bunicilor și prietenilor, nu îi face doar invizibili în aceasta sărbătoare a tuturor, ci le trimite de multe ori compasiunea total nepotrivită venită din partea celor de față, de parcă ar suferi de vreo boală, aruncându-i totodată într-o categorie de genul “așa nu, nu faceți ca ei!” exact în ziua în care și ei, ca și ceilalți, ar merita să-și audă numele măcar într-un ultim “strigat de catalog”.

Și ei au învățat, și părinții lor au decartat lună de lună bani la școală, către fondurile clasei și alte o sută de dări și nevoi, și ei au fost trup și suflet cu clasa și, chiar dacă n-au fost olimpici sau nu au obținut media 9 ori 10, au cel puțin un merit sau au fost remarcați pentru ceva în anii de școală. Dincolo de toate acestea, și ei sunt rezultatul acelei școli, al muncii profesorilor, sunt confirmarea valorii educației părinților și rezultatul sacrificiilor lor și așa mai departe. A nu primi un premiu nu te aruncă în mod necesar în tagma neisprăviților. Nu înseamnă că ai două picioare stângi cu care pornești în viață în clipa imediat următoare. A nu fi olimpic sau premiant nu te face în mod automat o cantitate neglijabilă. A nu obține la final de an o medie strălucitoare nu te trimite, cu capul în pământ, pe scaunul „prostului”. Da, așa se simt acești copii, mai mari sau mai mici, atunci când în ultima și cea mai importantă zi din școală, sunt uitați pe scaunele indiferenței. Desigur, nu spune nimeni că toată lumea trebuie premiată însă, dragi profesori, voi care sunteți sau trebuie să fiți cei mai pedanți și fini psihologi, oare nu puteți face ceva ca aceste departajări, deși regulamentare, să nu aibă acest impact distructiv asupra conștiinței, emoționalului și chiar viitorului unui elev, nu puteți face ca ele să se schimbe, tot spre binele tuturor, o dată pentru totdeauna?

Ce dacă de la inspectorat sau de la minister răspunsurile încep mereu cu “conform articolului… etc”? Eu cred că și voi, cei care ați fost alături la bine și la greu de toți elevii, și elevii înșiși, puteți face ca lucrurile să se schimbe. Măcar la o festivitate, ultima, dacă nu în permanență, tocmai pentru a-i stimula și sprijini și pe cei care, din diverse motive care țin sau nu țin de ei, nu au reușit să fie elevi străluciți. Viața a demonstrat în nenumărate rânduri că cel care a terminat cu o medie mai mică, a ajuns un profesionist de excepție sau chiar un savant. Iar cel care a alergat patru ani doar pentru a obține o notă mare la examen, a realizat în timp că a alergat pentru un trofeu pe care timpul a așezat doar praful, nu și realizările. Se poate întâmpla și așa iar exemple sunt destule. Nu e târziu să curățăm rugina, nu e târziu să fim buni și să-i facem pe toți să se bucure indiferent că merită mai mult sau ceva mai puțin. 

Știm cu toții că sunt nenumărate și complicate motivele pentru care unii copii obțin note mai mici sau au performanțe mai slabe și multe dintre ele nu țin neapărat de lene sau neglijență. Gândiți-vă, doar o secundă, așezați-vă imaginar pe un astfel de scaun către care nu se uită nimeni în afară de ochii triști ai părinților, la aceste festivități.  Închipuiți-vă că, deși ați făcut poate tot efortul de care sunteți capabil, în ultima zi de curs, nimeni nu vă strigă numele. Pe urmă imaginați-vă cum se văd toate acestea în sufletul, conștiința și psihicul unui copil de 14 ani și veți înțelege de ce trebuie să încercăm, în al doisprezecelea ceas, să ne întoarcem fața către toți și măcar o zi din sutele de zile de școală ce au trecut să le mulțumim tuturor și, cumva, chiar și printr-un artificiu care nu e atât de greu de găsit, fiecare copil care este absolvent să nu se simtă uitat ori neimportant. Putem striga pentru ultima dată catalogul, dincolo de premii, coronițe și aplauze. Pentru că acest moment de final este exact momentul în care o altă ușă se deschide pentru orice elev. Este un drept pe care noi, cei mari, suntem datori să-l respectăm pentru fiecare copil în parte.

Da, știu: învingătorii iau mereu totul, însă gândind mai puțin superficial, cu capul afară din „cutie” și ocolind rigiditatea unor regulamente de pe vremea bunicii, fără să cădem în vreun păcat, putem face dintr-o festivitate de absolvire exact ceea ce trebuie să însemne și să fie – un moment al bucuriei și emoției pozitive trăite deopotrivă de toți elevii și apropiații acestora. Premiile care ajung către cei mai buni elevi sunt recunoașterea efortului și capacității acestora, ele au fost și vor fi momentul de aur al unei festivități de absolvire. Dar, așa cum și în viață nu este totul la superlativ mereu, o clipă de „argint” în care să le arătăm și celorlalți elevi că au toate motivele să devină mai performanți, nu ne costă nimic. Poate doar un strop de bunătate oferit într-un moment crucial din viața lor.