Necruțătorul genunchi

Un om plătit să apere, înainte de toate, viața semenilor săi, un om investit într-o funcție care implica pe lângă dreptate, onestitate, inclusiv capacitatea de a gestiona orice situație în mod corect, a comis o crimă. A ucis un om care, deși a săvârșit o infracțiune (a folosit o bancnotă aparent falsă la cumpărături) care nu punea sănătatea ori viața oamenilor în pericol, a murit sub genunchiul criminal al unui polițist. Acest om numit printr-o eroare planetară „polițist” a stat timp de aproape 10 minute cu genunchiul peste jugulara unui bărbat afro-american care implora, cu ultimele zvâcniri ale respirației, să fie lăsat să trăiască. Imobilizat așadar  pentru o infracțiune fără violență acest om, devenit acum un martir al  Terrei, o victimă a rasismului în primul rând (pe lângă toate celelalte conotații legate de acest gest abominabil) o victimă a degradării umane ajunse într-un stadiu greu de cuprins cu mintea unui om sănătos la cap.

Acest bărbat de culoare a murit sub genunchiul unui scelerat pentru care nimic nu a fost mai presus decât vanitatea și excesul de zel prin care a dorit să demonstreze că el “își face meseria”. Aceasta în condițiile în care crima, așa cum spun multe guri mai mult sau mai puțin avizate, nu cumva are bătaie mai lungă decât vanitatea și boala sufletească a unui singur om. Ce se întâmplă pe Pământul nostru? Încotro ne îndreptăm? Unde vom ajunge și, mai ales, cum vom ajunge, cu ce preț, cu ce consecințe? De ce, oriunde am întoarce capul, vedem, pe lângă pedepsele pe care le primim, cu tot felul de dezastre și molime, nedreptate, mizerie, prostie, degradare umană, mai ales din partea unor oameni sau instituții în care mulți dintre noi credem și investim? Lumea s-a întors parcă pe dos, deși era gata întoarsă, după această crimă. Întorcându-ne la ale noastre, veșnic triste și mereu proaste, vedem cum de la genunchiul criminal din Minneapolis și până la locul în care trăim fiecare, sfidarea, batjocura, “crima”… până la urmă, au forme diferite, dar aproape același rezultat în final. Tot crimă se cheamă și când lași un vârstnic să se zbată în sărăcie, trăind cu 700 de lei pe lună după ce a muncit în agricultură 40 de ani.

Tot genunchi pe jugulară se cheamă și când sfidezi sute de mii de oameni care și-au sacrificat anii muncind pe brânci, ajunși acum bătaia de joc a unui stat bolnav și ingrat care pentru unii oferă pensii de 7000 de euro, iar pentru alții, care nu sunt cu nimic mai prejos prin ceea ce au făcut, prin efortul depus, prin sacrificiile sau studiile făcute, arunci un venit lunar de nici 200 de euro. Tot genunchi pe jugulară e și atunci când plimbi un om cu dizabilități sau infirm pe la comisii care privesc pe sub sprâncene, așteptând să vadă dacă nu cumva anul care a trecut i-a șters omului handicapul sau dacă i-a crescut un picior în locul celui pe care l-a pierdut. Tot genunchi pe jugulară se cheamă și tristețea și suferința copiilor care nu au putut continua școala pe timpul pandemiei pentru că nu au un telefon, un laptop ori o conexiune la internet – mai precis jumătate din copiii țării, tot genunchi pe gât sunt și lacrimile părinților condamnați la singurătate pentru tot restul vieții, cei care își văd copiii plecând nu la Oradea ori Cluj, ci peste mări și țări, muncind pe brânci pentru a proteja lenea și confortul altora și pentru a-i face fericiți și prosperi pe cei care nu dau doi bani pe ei și habar nu au că de fapt, ei ar fi trebuit să-și folosească școala, sacrificiile interminabile ale părinților pe timpul studiilor – acasă, în țara lor. Si tot genunchi pe jugulară se numește și ingratitudinea, neputința acestui stat de drept care, de fapt, este acum un fel de stat în poziția drepți în fata ghiolbanilor, a infractorilor cu ștaif, a mahărilor semi-analfabeți, a politicienilor lacomi și neisprăviți, a celor care conduc multe dintre posturile-cheie și care, cu același cinism, ne ucid secundele, orele, zilele, nefăcându-și în mod corect și la timp treaba. Există un astfel de genunchi criminal oriunde ai întoarce privirea, inclusiv la noi, iar ceea ce este mai dureros este faptul că noi suntem cei care am pus în poziția gata de ucis, acest genunchi uriaș. Prin noi, cei cu genunchiul asemenea acestui rebut uman din Poliția de peste Ocean, au ajuns sa ne sufoce, privind impasibili cum ne imploram nu iertarea, nici vreun privilegiu, ci pur și simplu drepturile. Aproape că nici în vreo divinitate nu-ți mai vine să crezi atunci când vezi cum li se împart oamenilor neputința și… neființa pe Pământ și cum de cele mai multe ori ele se înfig în viețile celor nevinovați în loc – dacă tot vin – să lovească acolo unde ar trebui.