Ne lipseşte „Regele”

Când mă gândesc la Gheorghe Hagi, primul lucru care-mi vine în minte este golul de la Word Cup ’94, din partida cu Columbia. Casele de pariuri îi dădeau favoriţi pe sud-americani, iar în tribune era o adevărată mare de peruci galbene, columbienii încercând să se transforme în Valderrama, cel mai reprezentativ jucător al lor. Românii erau mult mai puţini în tribune, fiind lesne de înţeles că acest lucru va conta mult şi pe teren. Însă, nu întâmplător, echipa unei generaţii avea să se numească după acel Mondial, „Generaţia de Aur”. Columbienilor parcă nu le veneau să creadă la finalul meciului că au asistat la un astfel de „serial”, că finalul a fost atât de trist pentru ei şi atât de frumos pentru noi. Golul antologic marcat de Hagi nu l-au uitat nici ei, deşi au trecut aproape 21 de ani de atunci. A fost golul golurilor şi imaginea „Generaţiei de Aur”. A fost, practic, începutul unei generaţii cu care românii aveau să se mândrească încă şi în primii ani ai secolului 21.
România a reuşit cea mai bună evoluţie din istorie la un Campionat Mondial, a scos lumea în stradă, a făcut ca despre fotbalul românesc să se vorbească la superlativ, iar toate acestea i se datorează, în primul rând, „Regelui” Hagi.
Despre Hagi s-a vorbit mult în acele vremuri, se vorbeşte şi acum, în anul în care cel considerat cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor a împlinit vârsta de 50 de ani.
Hagi a fost şi rămâne cel mai bun exemplu pentru copiii care aleg să practice „sportul rege”, s-a remarcat în teren prin claritatea paselor trimise către atacanţi, prin simplitatea cu care îşi depăşea adversarii, dar mai ales prin golurile care au rămas în istorie.
La împlinirea vârstei de 50 de ani, Hagi a fost felicitat de campioni mondiali, campioni olimpici, personalităţi din lumea sportului, oameni pe care, într-un fel sau altul, a reuşit să-i impresioneze în cariera de fotbalist.
Nimeni nu va putea uita vreodată nopţile magice din vara lui ’94, când „Regele” a răpus Argentina şi Columbia, când o planetă întreagă a rămas uimită de evoluţiile sale. Faze care nu anunţau nimic, Hagi le transforma în momente antologice aşa cum a reuşit, practic, să transforme întreg fotbalul românesc în perioada sa de glorie.
Indiscutabil, ne lipseşte Hagi, ne lipsteşte „Regele”, omul care prin simpla lui prezenţă în teren le dădea toate planurile peste cap adversarilor. Nu întâmplător şi-a câştigat supranumele de „Maradona din Carpaţi”.
Ne este dor de Hagi, de fotbalul din vremurile sale şi de rezultatele din acele vremuri. Din păcate, un astfel de jucător se naşte, poate, o dată la 100 de ani, iar fotbalul românesc mai are mulţi ani de aşteptat pănă să aibă, din nou, un „Rege”.