Ne facem că…

Daniel Săuca
Ratarea loviturii de la 11 metri obținută norocos de „tricolori” în finalul partidei cu Muntenegru dă socoteală, într-un fel, de mersul lucrurilor pe la noi, prin bătătura tranziției (eterne), chiar dacă unii au invocat „dumnezeul fotbalului”, care ar fi „decretat” că egalul e un deznodământ echitabil într-un meci, de altfel, anost. De vină sunt „antrenorii”, fie ei și nemți (parcă ne plac numai mașinile second nemțești, așa arată și Daum), dar mai ales „jucătorii”. Oricâți „antrenori” străini (și de mâna a doua) am aduce, „jucătorii” nu reușesc, de ani buni, să înțeleagă că merită fructificate toate șansele (fie ele și nedrepte) pentru a câștiga, într-o lume în care învinșii nu mai primesc nici glorie, nici onoare. Ne-am obișnuit cu participarea (când mai prindem câte o competiție mai serioasă) și apoi cu lamentările, scuzele penibile: de vină sunt federațiile, condițiile de pregătire, arbitrii, colegii, spectatorii, terenul, partidele, guvernele. Interesant: chiar dacă performanțele sportive sunt tot mai slabe, sumele primite de sportivi par tot mai mari, chiar și numai pentru participare, fie ea și „dopată”. Mă gândeam, după ratarea lui Stanciu, cum a putut un jucător, de câte milioane de euro ar fi dat până la urmă Anderlecht pe el (Gigi știe!), să-și bată joc, după cum titra și gsp, de un penalty. De obicei, în ultimii mulți ani ne batem joc aproape de orice în practică. Suntem mari patrioți, mari nemulțumiți, cetățeni, buni guvernanți, mari meseriași doar pe net. S-a mai scris: nu am reușit să ducem la bun sfârșit nicio investiție serioasă, niciun proiect major serios în ultimii 25 de ani (nu prea cred că intrarea în NATO și UE sunt din această categorie). Pentru țară. În învățământ va avea loc nici ei nu mai știu a câta reformă. Vom circula în următorii zece ani pe autostradă în Sălaj? Nu are rost să reiau zicerile mele și ale altora pe tema „proiectelor de țară”. Ratarea lui Stanciu, ca să revin la oile noastre, din turma lui Gigi, dă socoteală, într-un fel, și de eșecul nu numai unei generații de fotbaliști, ci și de sportivi. Nu e o generalizare. E constatarea unei părți din statul aproape eșuat în care ne facem că trăim și, ca pe vremea cealalată, ne facem că muncim, în vreme ce avem pretenții tot mai mari. E bai mare cu „productivitatea” pe plaiurile post-mioritice…
P.S.: Puteți indica exemple pozitive, sănătoase, chiar și revoluționare, fie și de partid, și de stat, din categoria proiectelor de/pentru țară în ultimii 25 ani? Aștept cu interes mesajele dvs, dacă se poate fără flegme, muci și nervi. Mulțumesc.