“Moş Martir” – testul care arată cât eşti de prost

„De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos? – Tu nu știi, oare,
Că-s mic și eu și ca mă doare? –
De ce mă strângi așa de rău?

Copil ca tine sunt și eu,
Și-mi place să mă joc si mie;
Și milă trebuie să-ți fie,
De spaima și de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?…
Că am și eu părinți ca tine;
Și-ar plânge mama după mine,
Și-ar plânge bietele surori!…

Și-ar plânge tata mult de tot,
Căci am trăit abia trei zile!…
Îndură-te de ei, copile,
Și lasă-mă, că nu mai pot! (…)”

 Încep acest editorial cu câteva strofe din poezia scrisă de Elena Farago în urmă cu aproape un secol, una dintre cele mai frumoase poezii pentru copii şi adulţi, din toate timpurile. Sunt versuri pe care mă angajez să le recit, cu ursul mort pe catedră, în faţa profesioniştilor sibieni care s-au mobilizat zilele trecute într-o acţiune anti-teroristă fără precedent în ţara noastră. Îmi aduc aminte cum învăţătoarea ne-a citit această poezie în primele zile de şcoală. După ce ne-am umflat de plâns şi am realizat atât cât am putut, mesajul acestor versuri, învăţătoarea ne-a întrebat: „-Dragi copii, ce facem atunci când vedem, în preajma noastră, o vietate?” „-O lă-săm-să-tră-ias-căăă!, am răspuns într-un glas toţi prichindeii din clasă.

Întrebarea învăţătoarei mele, dar şi această poezie pe care orice copil ori adult trebuie să o citească în întregime, sau să o audă măcar o dată în viaţă, mi-au fost piatră de temelie în ceea ce aveam să învăţ şi să fac, atunci şi mai târziu, în multe situaţii, nu doar în cele legate de necuvântătoare. Revenind la minunatul prezent, am aflat aşadar cu mic cu mare, că un pui de urs, rătăcit din casa-pădure şi speriat, terifiat de zgomotele sirenelor, a fost executat la zid de o armată de profesionişti, într-o acţiune concertată şi foarte bine pusă la punct. Am ascultat declaraţia Preşedintelui României legată de această faptă sinistră – unii o numesc “întâmplare” – şi am realizat că în multe cazuri, de la ultimul angajat şi până la şeful ăl mare, nici măcar să ne asumăm o faptă plus consecinţele ei, nu suntem în stare.

Prefectul dădea din colţ în colţ, ca un… urs rătăcit într-o metropolă, spunând că el nu se face responsabil pentru nicio decizie ori acţiune în tragica poveste a lui Martinel. Nici Poliţia şi nici ISU, care goneau de gândeai că tocmai au descoperit un cuib de terorişti, nu au avut curajul şi bărbăţia asumării acestui gest, de o prostie care sperie şi pe cel mai sărac cu duhul. Mă întrebam, privind poza cu ursuleţul care zăcea inert, ca o jucărie aruncată într-un colţ de curte, care este rolul acestor oameni într-o societate, menirea lor ca fiinţe superioare, unde sunt educaţia, şcoala, inteligenţa prin care se presupune că au ajuns să ocupe nişte funcţii de care depinde nu doar viaţa unui biet urs, ci a noastră, a tuturor.

Mă întreb dacă realizează cât sunt de toxici, de incompetenţi, de inutili în funcţiile pe care le ocupă, din moment ce în faţa unui caz pentru care şi un copil de cinci ani ar avea o soluţie mai bună, se apasă pe trăgaciul armei, luând de la coadă la cap şirul soluţiilor ce trebuie aplicate în astfel de cazuri. Înţeleg că fără moarte de animale nu se poate, îndeosebi când vine vorba vânătoare, ar crăpa de plictiseală baştanii judeţelor şi magnaţii acestui Pământ, însă, atât cât mă pricep la acest subiect, cred că există o ordine cât de cât firească, o raţiune în uciderea animalelor, un strop de motivaţie şi logică şi un regulament care stau la baza împuşcării unui animal sălbatic, mai ales când acesta nu este unul bolnav ori deosebit de periculos.

Asociaţiile de vânători, DSV-urile, ISU şi toate celelate instituţii, asta fac, printre altele, acestea le sunt atribuţiile: să gândească, să aleagă cea mai bună soluţie, să evite vărsarea inutilă de sânge şi mai ales să respecte legea şi în acest domeniu – în situaţii neprevăzute, aşa cum a fost şi cea petrecută zilele trecute la Sibiu. Pentru că dacă ei, purtători de uniforme şi responsabilităţi pentru care sunt remuneraţi lunar, nu le respectă, ce pretenţii să mai avem în încercările de anihilare a braconierilor, în conştientizarea respectului şi protecţiei pe care trebuie să le arătăm naturii şi necuvântătoarelor? Cum să mai speri într-un rezultat eficient şi lipsit de consecințe nefaste atunci când aceste instituţii acţionează în situaţii cu mult mai grave, dacă în faţa unui pui de urs acestea s-au comportat astfel încât au lăsat mască o lume întreagă? Este clar, cu ei nu mai avem nicio şansă, şi aşa cum ne-am obişnuit în multe alte situaţii mai grele, ne resemnăm şi îi ţinem, în continuarea vieţii, lângă noi, pentru noi, în slujba noastră.

Pentru copiii noştri mai există şansa, măcar cea a timpului, de a-i înlocui pe aceşti incompetenţi, distrugători de ţară, cusuţi de scaunele pe care le ocupă în instituţii. Puiul de urs care a nimerit, bietul, în mijlocul unor proşti şi a sfârşit fără să fi făcut sau fără să pară că ar fi putut să facă vreun rău, este doar o emblemă pătată de sânge. Un avertisment, în acest dezastru generalizat în care am fost aduşi prin concursul acestor fiinţe – preşedinţi, directori, şefi, angajaţi. Neoameni care au reuşit să distrugă pas cu pas tot ce alţii ne-au lăsat moştenire prin sacrificiul suprem sau tot ceea ce am primit în mod gratuit de la mama-natură.

Revenind la puiul de Moş Martir, mă uit cu cea mai mare amărăciune şi frustrare cum străinii mângâie animalele aflate în nevoie sau pe cele rătăcite: cu mănuşi, cu pături pufoase, hrănindu-le cu biberonul. Eliberându-le după ce le pun pe picioare în locuri din natură sau care oferă condiţii asemănătoare, altele decât  “zidul sfârşitului” – locul în care ursului nostru din Carpaţi i-a fost împuşcat dreptul la viaţă, prin grija măriei-sale, prostul. Se face mare anchetă, să se constate dacă „s-a respectat legea”, anunţă buletinele de ştiri. Pe când o anchetă medicală, prin care să se constate, înainte de toate, dacă aceşti oameni sunt sănătoşi la cap? Pentru că în locul în care ar trebui să fie așezat sufletul bate vântul a pustiu și întuneric.