Morți, moaște, jurnaliștii și societatea

N-am dormit azi noapte. M-am trezit agitat și nu vreau să văd pe nimeni. Sunt nervos. Uneori sunt nervos și pe mine, dar îmi trece repede. Îmi sună telefonul și mă grăbesc spre o ședință. Câteodată mă satur rău de jurnalism, de meseria asta pe care o practic de ani de zile. Îmi înjur meseria, o spurc, dar tot la ea mă întorc. Seara îmi dau seama că o îndrăgesc, că îmi dă posibilitatea să cunosc zilnic oameni noi, să descopăr povești de viață, să primesc lecții, uneori primesc și multe înjurături, dar îmi asum, tot îmi asum cu o singură excepție. Da, există o excepție, dar vă povestesc cu altă ocazie despre ea și despre cei care mi-au cauzat-o. Meseria asta mi-a dat cele mai mari bătăi de cap din toată viața mea de până acum, dar nu regret. Meseria asta îmi dă doza zilnică de adrenalină, mă încarc cu energia celor pe care îi cunosc, mă hrănesc cu bunătatea lumii și încerc să mă feresc de nebunie și mai ales de nebuni. Nu întotdeauna îi descopăr pe nebuni. Mai nou, nebunii sunt bine camuflați, sunt relaxați, râd, joacă și îi lovesc în creștet pe normali. Dar cine sunt eu să îmi dau cu părerea? Poate chiar și eu sunt un nebun. Mă întorc la meserie. Îmi sună telefonul și plec la o ședință. Prefer munca de teren. Cum dracu să scriu despre ceva ce nu am văzut, despre un om cu care nu am dat mâna, pe care nu l-am întâlnit și cu care nu am schimbat o vorbă? Asta e marea mea durere pentru că asta se practică acum. Nici naiba nu mai merge pe teren, nici naiba nu îi mai urechează pe directori, iar facebook a devenit locul unde are loc vânătoarea de subiecte. Dispare facebook? Dispare jumătate din presă, clar! Eu am învățat că jurnalismul se face pe teren! Măi, până și Papa ne-a îndemnat să ieșim pe teren, să culegem informații pe teren! Mă simt prost, îmi vine să plec, dar nu am unde. Mă întâlnesc cu un un amic, director de instituție. Râde și îmi spune că presa s-a cam dus, a cam dispărut, că nu a văzut jurnaliști de luni de zile, că nu-i mai vede la ședințe, că nu mai pun întrebări…..Înghit în gol, probabil devin palid, zâmbesc forțat și mă scuz că trebuie să plec. Îmi vine să-l strâng de gât, dar omul are dreptate. Cine e de vină? Eu, tu, voi, statul, chiar și directorii de instituții care își doresc ca presa corectă, atâta cât a mai rămas, să dispară. Mă trezesc. Doamne, și eu am greșit de multe ori în meseria asta, de mult prea multe ori, și mai am atâtea de învățat. Intru în redacție, îmi torn cafea, iar lângă colecția de ziare văd ceva. Dau la o parte o agendă veche și ce să vezi? Erau manuale de jurnalism, cărți de etică jurnalistică. Băi, mă simt frustrat. Nu le-am mai citit din facultate! F….-i! Sunt un prost! De fapt, stai, mai contează etica, mai contează corectitudinea, mai contează, ce mai contează? Poate ar conta dacă s-ar elabora o lege a presei. Știu, o să fiu acuzat că vreau cenzură! Nu, nu vreau cenzură, vreau normalitate! Întrebarea e dacă își dorește cineva o asemenea lege. Nu, nu cred că își dorește nimeni! Cum e presa? Presa este exact oglinda voastră, a societății și a clasei politice actuale, asta cred eu!