Cornel Codiţă
Deşi mi-au fost o viaţă-ntregă unelte nedespărţite, mi-au deschis miraculoase ferestre către lume, m-au ajutat să înţeleg, s-au jucat uneori cu virtuozitate pe corzile sensibilităţii mele, scoţînd la iveală cînturi pe care nu le-aş fi putut închipui altfel niciodată, relaţia mea cu cuvintele a fost mereu una umbrită. Non-solară, dacă vreţi. O dată, datorită vinovăţiei originare pe care cuvintele o poartă, dovedită matematic, aceea a implacabilei lor trădări faţă de sens. Pentru asta, dacă nu de tot, puţin, puţin le mai poţi ierta. Doar nu ele s-au inventat pe ele însele, ci noi oamenii le-am creat. Poate că vina este a noastră. Trădarea, însă, rămîne a lor. A doua oară, încă şi mai mult, datorită irelevantei lor puteri de împotrivire faţă de răul revărsat în lume. Dacă nu pot fi nimic mai mult decît oglinda lumii şi aceea binişor deformată, dacă nu pot mai nimic sau chiar nimic împotriva dezlănţuirii auto-distructive de care omenirea pare iremediabil cuprinsă, atunci la ce bun cuvintele? Cu întrebarea aceasta în minte stau perplex în faţa unei cifre: 400. Ucraina: patru sute de zile de distrugere, de moarte, de indescriptibile suferinţe la care sunt supuşi cîteva milioane de oameni. Într-un cerc mai larg al consecinţelor, cîteva sute de milioane de oameni. Nu e de ajuns! Putin ar vrea să simtă, pe pilea noastră, cam ce gust are „moartea nucleară”. De aceea a ordonat mutarea cîtorva zeci de focoase nucleare tactice undeva, prin Belarus. Adică, de ce doar americanii să se bucure de privilegiul de a fi încercat această specială experienţă, pe spinarea japonezilor? Este adevărat, a trecut ceva vreme de atunci. Ceasul istoriei, însă, are regulile şi mecanismele lui. Altele decît cele ale orologiului de la Kremlin. Ce contează cîteva decenii, dacă rezultatul este atît de important la scara istoriei: Rusia putiniană va rămîne în eternitate ca puterea care a „pacificat” şi „denazificat” Ucraina, care a pus cu botul pe labe NATO şi pe americani, pe toţi duşmanii juraţi care vor prăbuşirea, distrugerea şi dispariţia Rusiei de pe faţa pămîntului. Pe scurt, care a făcut, vorba lui Trump, Rusia mare, din nou! Nici un sacrificiu nu este prea mare pentru o cauză atît „nobilă”, mai ales dacă îl fac alţii, nu tu! Şi, la ce mai este bună lumea, la ce-ar mai folosi ea, la ce să mai trăiască, dacă Rusia va deveni un stat fără vasali, fără puterea de a-i ameninţa şi la nevoie strivi cu armele ei pe cei care au cîteodată nesăbuinţa de a dori altceva decît ceea ce doresc, rîvnesc sau visează coşmaresc ţarii ei, mai vechi sau mai noi? Cîte cuvinte credeţi că s-au scris în lume în aceste 400 de zile despre cele 400 de zile de infern, coşmar şi aberaţie în care lumea a fost aruncată? Nu ştiu nici eu şi, probabil, nu ştie nimeni pe planetă. Este suficient însă să spunem „un morman” şi sigur nu greşim prea mult! Poate nu unul, poate două, poate mai multe mormane dar, aici, pluralul nu adaugă cine ştie ce. Nu cantitatea contează, ci forma. Cuvintele, ca o grămadă de cadavre, al căror singur sfîrşit previzibil este groapa comună pe care au fost puse să şi-o sape singure, înaintea sumarei execuţii. Cea a uitării! Vă vine sau nu să credeţi, lumea se apără în faţa cuvintelor care vorbesc despre realitate, prin uitare. Puterea ei este mult mai mare decît cea a cuvintelor. „Presa a obosit”! Ce să mai spui despre Ucraina? Că a mai „donat” cineva nişte tancuri, ori nişte avioane, ori nişte obuze speciale, cu urme de uraniu? Ori că dintr-un oraş întreg şi încă un oraş întreg şi încă un oraş…şi încă… n-a mai rămas în picioare nici o casă? Doar ruine industriale numai bune de folosit de către militari pentru „jocurile” lor de-a „lupta în localităţi” şi „gherila urbană”. Că Zelensky a mai vizitat o tranşee şi a cerut încă o dată arme, muniţii şi tot ce s-ar mai găsi prin depozitele militare că, altfel, nu are cum să-i oprească pe rusi? Că l-a invitat pe Xi Jinping la Kiev să vadă cu ochii lui ce înseamnă „criza din Ucraina” şi cît de mult loc este pentru pace, cu ruşii pe cap, iar ăla a cerut degrabă unui consilier să-i spună cine e Zelensky, cîte divizii, submarine, avioane şi arme nucleare are de s-a semeţit să-l invite pe el „Nemuritorul” şi s-a băgat în seamă fără să-l fi întrebat cineva de vorbă pe chinezeşte? A…dacă dă Putin cu bombardeaua aia nucleară, poate….poate să mai încropeşti un subiect, o zi, două, o săptămînă, dar pînă atunci? Lumea s-a săturat, nu mai înghite nimeni tema! A mai murit un bard, a mai prins poliţia o „divă” drogată la volan, beată moartă şi cu carnetul proaspăt ridicat, nişte politicieni de mucava au dat iar la răzgîndit o lege, nevasta preşedintelui a mai făcut furori nu ştiu pe unde şi de ce, se mai scumpeşte una, se mai scumpeşte alta, mai dă statul pomană nişte bani, mai ia ceva la pensii, a mai plecat unul cu tot cu banii şi cu condamnarea la puşcărie prin cele locuri străine să uite lumea de el, să nu se mai ştie cum şi cînd, că primarul se plimbă ca proasta-n tîrg, doar ca să-l vadă lumea, pe la şantiere de modernizări urbane care trebuiau făcute de acum un secol, care trenează de ani şi zeci de ani dar care, după spusele „marelui edil” vor fi gata cît de curînd, desigur, la termen!
Acestea sunt subiectele în care cuvintele mai au ceva sens. Merită să le foloseşti, nu de alta dar, de bine de rău, încă le mai citeşte cineva.
Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro
