“Modestia este calitatea celor care nu au calități”, așa spunea, cândva, Napoleon Bonaparte. Nu știu dacă este în totalitate adevărat, însă nici nu pot contrazice ferm acest citat. Modestia nu mai reprezintă de mult o virtute. Falsa modestie e chiar ceva mai grav decât lauda de sine. Dacă în anii copilăriei noastre eram educaţi şi învăţaţi să preţuim modestia, să o folosim în relaţiile cu cei de lângă noi, cu societatea, cu şcoala sau mai târziu, cu locul de muncă, astăzi, din modestia autentică și rezonabil dozată nu a mai rămas decât o umbră tristă şi prăfuită, care te ghidează pe drumul cel mai scurt către insucces.
Copiii nu se mai pot abţine în a se lăuda cu ceea ce primesc şi au la dispoziţie, cu cantitatea, cu valoarea obiectelor pe care le primesc cu sau fără existenţa vreunei ocazii speciale sau a unui motiv. Cei mari, se laudă şi ei, de la farfuria cu mâncare teleportată pe facebook, până la destinaţiile exotice, achiziţiile în materie de obiecte vestimentare, maşini, cadouri, gadgeturi de ultimă generaţie. Societatea în care trăim ne-a mânat, încet şi sigur, către o laudă generală, în special către un fel de laudă tot mai des întâlnit: lauda de sine. Că ea „nu miroase a bine” – nu mai e o problemă.
Avem parfumuri scumpe, deodorante eficiente, am evoluat. Nu ştiu dacă modestia reprezintă neapărat, aşa cum se spune, un apanaj al mediocrilor, poate fi şi aşa, iar dacă îl ascultăm pe Napoleon, aflăm că „modestia este calitatea celor care nu au alte calităţi”. Dacă modestia ne poate submina binele şi evoluţia, ca persoană, ca spirit, ca membru al unei societăţi, ar însemna că lăudăroşenia ar fi antidotul pentru faptul că orice facem sau oricât ne zbatem, nu reuşim să fim ca alţii, care plesnesc de succes şi bunăstare, lăudându-se necontenit cu realizările care le aparţin într-o măsură mai mare sau mai mică. Şi iar nu sună bine, nu sună pe “notele” pe care am crescut şi ne-am format.
Din păcate, modestia a devenit astăzi un duşman care lucrează cu sârg la demontarea propriilor succese, indiferent din ce domeniu ar veni ele. Un om care se lauda întotdeauna va lua “faţa” celui care evită să-şi expună plenar calităţile, realizările, părţile care îl fac de neînlocuit în societate. El va fi mereu ales, în defavoarea unuia care nu se laudă sau pur şi simplu nu ştie sau nu poate. Un elev sau un student care se laudă va primi note mai mari şi recomandări mai bune de la dascăli, un angajat lăudăros va fi mereu cu un pas mare în faţa celor care stau în banca lor, aşteptând până încărunţesc, să fie lăudaţi de şefi sau de patroni. Pentru că societatea ne-a transformat în branduri, lauda este cea mai bună metodă de promovare a propriei persoane, cea mai simplă şi mai eficientă. Nu vă imaginaţi însă că această activitate este una atât de simplă pe cât pare. Ai nevoie de date certe, de o structură potrivită şi de o anumită educaţie, ca să reuşeşti să te poţi lăuda peste tot şi în orice minut cu ceea ce faci sau cu ceea ce îţi închipui tu că faci iar alţii habar nu au să facă. Ceea ce nu realizează însă mulţi dintre cei care apelează la această formă de promovare deosebit de eficientă astăzi, este faptul că linia de demarcaţie între firesc şi penibil este foarte subţire. De obicei, cei care se laudă excesiv, au o problemă oftalmologică şi de cele mai multe ori nu observă şi nu ţin cont, pe cale de consecinţă, de această graniţă.
Văd la Tv, cum se auto-promovează viitorii candidaţi la fotoliile locale. Faptul că eşti un bun familist reprezintă pentru unii o calitate suficientă pentru a primi o ştampilă sănătoasă din partea alegătorului. De parcă noi, ceilalţi, ne luăm copiii sau nevestele la pumni zilnic sau în ziua de salariu dăm fuga la birt şi până nu bem toată chenzina nu ne lăsăm, astfel încât să ne asigurăm că familiile rămân fără hrană sau bani de întreţinere pentru cel puţin o lună. Se poartă laudele cu realizările altora. Cu cărţi scrise de alţii, cu proiecte muncite de alţii, cu fructele apucate, de-a gata, de pe creanga pomului la rădăcina căruia a trudit altul. Orice şi oricum, laudă să fie, şi, dacă se poate, să fie de-aia sclipicioasă, plină de zorzoane şi fundiţe, cum e cea “de sine”. Până la urmă, cum e mai bine? Modest, mic-grupat, acolo, în banca ta, fără să-ţi expui pentru a-ţi atinge un scop, nicio realizare, să nu-ţi arogi niciun merit? Să nu vii pe tarabă cu nimic în văzul societăţii? Sau să te lauzi oriunde şi oricând, indiferent cu ce sau în ce domeniu, să convingi că, da, eşti bun rău, eşti unicat, eşti ceva ce nu s-a mai văzut?!
Probabil că cea mai bună cale ar fi una de mijloc. Să încerci prin ceea ce faci să-i laşi pe alţii să te aprecieze, să-i faci pe cei cărora, la un prim impuls, tu le-ai adresa propria laudă, să te aprecieze din iniţiativa lor, să îţi recunoască, fără a fi provocaţi, meritele pe care le ai. Nu cred că modestia mai reprezintă vreo virtute şi nu pentru că această calitate nu-şi mai găseşte locul sau menirea în ceea ce trăim astăzi (pentru că modestia rămâne totuşi, în limite rezonabile, o calitate). În ceea ce trăiesc copiii astăzi acasă, la şcoală sau printre prieteni. Nu ne rămâne decât să începem să învăţăm și noi, din mers, să ştim să ne promovăm, să ştim să ne facem priviţi, apreciaţi nu doar cu vorba ci și concret, aleşi şi creditaţi, folosind şi opusul modestiei. Poate că nu trebuie să ne lăudăm fățiș, să bravăm – mulți dintre noi nu o vor putea face niciodată, dar măcar să încercăm să nu mai ascundem, căzând în extrema cealaltă, ceea ce avem bun în noi, ceea ce facem bun și bine, pentru că dacă noi nu lăsăm să se vadă toate acestea, nici alții nu le vor observa.
