Moartea, ca fascinaţie

Ultimul sfert de secol, care s-a vrut poleit cu libertate şi garnisit cu democraţie de import (prost înţeleasă, oricum), ne-a mai cadorisit existenţa cu câteva fetişuri strâmbe, pe care înainte nu le aveam. Ori eram eu prea tânăr ca să observ, ori chiar lumea nu era interesată atât de mult de lucruri cel puţin macabre, aşa cum vedem astăzi. O apetenţă pentru tragedii, pentru moarte şi mecanismele ei, orice, moarte să fie şi musai parte din din vieţile altora. Cu ani în urmă, moartea mă înspăimânta, nu mă puteam uita la un om fără viaţă sau, dacă din întâmplare, pe la bunici, mai trecea câte un cortegiu pe stradă şi nu apucam să fug până în fundul curţii, rămâneam cu imaginea lui mult şi bine în memorie. Ulterior am scăpat, prin natura şcolilor prin care am trecut, vrând-nevrând de această teamă, însă niciodată nu m-am putut declara extrem de interesat în aflarea, cu obstinaţie, a amanuntelor legate de moartea cuiva.

Oamenii interpretează și chiar promovează din păcate, tot mai mult acest fenomen într-un mod greşit şi deplasat. Articolele care conţin o tragedie ajunsă la apoteoză prin pierderea vieţii cuiva, au cei mai mulţi cititori. Asta, la nivel de presă. Nu mai dezvolt subiectul, amintind de discuţiile care au loc prin birouri, prin secţii, la scara blocului sau cu vecina de gard. „Cum a murit? Dar a murit brusc sau s-a chinuit, cât de cât, măcar puţin, acolo? Era sânge mult? Sigur n-au murit mai mulţi?” Şi foarte multe alte întrebări care depăşesc cu mult sfera unei curiozităţi fireşti şi a unui regret sincer, care musai trebuie exprimate scurt, concis, fără prea mult teatru.

Lucruri care oricum nu contează prea mult pentru nimeni, cu atât mai puţin pentru cei implicaţi în eveniment. Pofta cu care românii mestecă aceste informaţii şi articole pare de nestăvilit. Un alt fenomen greu de înţeles este acela prin care se acordă calificativul feisbucist „îmi place”, unor astfel de anunţuri sau ştiri. „Şi-au pierdut viaţa! Tragedie fără margini!” Într-o goană nebună, în vederea găsirii marginii tragediei, unii cititori acordă mai întâi calificativul Like, apăsând cu simţ de răspundere pe tastatură. Adică, îţi place la nebunie că s-au pierdut nişte vieţi, pentru că, Dumnezeule, asta înseamnă acest gest! Astfel de articole sunt cele mai citite, dacă nu ştiaţi asta, deşi mă îndoiesc, vă spun eu.

Ceea ce noi, spre deosebire de alţii – nume mari din presa națională – încercăm să păstrăm, este decenţa şi lipsa unor amănunte dureroase, atunci când scriem despre aşa ceva, din respect pentru persoana dispărută şi consideraţie pentru cei rămaşi să o deplângă. Obieceiul toxic şi lipsit până la urmă de umanitate, de a da amănunte peste amănunte, care-cum s-a săvârşit, care-cum s-a chinuit înainte de a-şi da duhul, pentru ca ulterior atenţia să fie îndreptată către cei apropiaţi. Groteşti mi se par şi filmările de la marginea gropii, pe care, din păcate le văd şi la noi, cu mare dezamăgire.

Dacă două-trei rânduri scrise, fără prea multe explicaţii, ci doar ca să faci cunoscut un eveniment tragic, sunt mai mult decât suficiente, transmisiunile şi cadrele luate în cimitir, capelă, la capul mortului, cu prim-planuri pe rudele apropiate, uneori chiar şi pe alte imagini sau momente care chiar depăşesc orice limită. Mi se par cel puţin inumane. Şi totuşi, telespectatorii parcă aşteaptă uneori astfel de reportaje. Să audă urletele, să vadă, în slow-motion (cu încetinitorul), cum oamenii îşi smulg părul din cap, cum îşi muşcă pumnii şi cum suferă. Se transmite şi slujba, şi îngropăciunea, integral, cu luări de rămas bun, rostite de preot în numele defunctului (ştie el sigur că asta ar fi spus mortul, dacă ar fi avut posibilitatea, ca să fim bine înţeleşi!) vaiete şi bocitoare plătite, astfel încât să fii convins că şi străin de familie fiind, nu vei uita cadrele acelea timp de cel puţin cinci ani.

O familie cu respect de sine şi pentru alţii, cu un nivel consistent de cultură, educaţie, nu va permite niciodată accesul mass-media la astfel de evenimente. Iar dacă mass-media e nesimţită şi filmează prin gaura cheii, fălindu-se ulterior cu imaginile furate, atunci reprezentanţii ei trebuie târâţi şi jupuiţi de bani prin instanţe, până se potolesc definitiv. Oamenii care au pierdut pe cineva drag trebuie să conştientizeze faptul că cel dispărut, nu şi-ar fi dorit în ruptul capului să ştie că asta va genera dispariţia lui – transmisii în direct la tv, filmuleţe pe youtube sau posturile locale tv, şi articole ample în presă, cu poze şi cu amănunte care au sau nu legătură cu viaţa lui sau cu… adevărul. Pentru că trebuie să ştiţi că se practică, pentru sporirea gradului de can-can, şi minciuna grosolană, invenţii şi fantasmagorii scornite de minţi de presă care par a fi pierdute de mult în ape tulburi.

Până la urmă, moartea este un fenomen de care nu scapă nimeni, e un adevăr pe cât de simplu pe atât de cert. Totul e să ne gândim dacă şi noi, la rândul nostru, ne vom dori, atunci când din întâmplare ne vom gândi la asta, să ştim, sau să vedem de… sus, de undeva, mascaradă, minciună, spectacol, făcute de alţii, pe seama dispariţiei noastre. Maria Tănase, marea noastră artistă, spunea pe patul de spital, cu o zi înainte să moară, gândindu-se oarecum cu groază, la ceea ce va genera dispariţia ei: „Nu vreau circ şi panaramă!” Şi mare dreptate avea. Plecarea cuiva din această lume impune decenţă, respect, linişte şi respectarea intimităţii celor apropiaţi. Tot ce este peste toate acestea, da, este circ, panaramă şi o mostră generoasă de urâţenie sufletească.