Minunata normalitate

Mica mea vacanță în capitala Suediei se pare că mi-a făcut mai mult rău decât bine. Timp de șapte zile am avut ocazia să văd, să simt și să analizez, atât cât am putut, modul de viață al suedezilor, dar mai ales să constat – cum altfel? – faptul că ne situăm la ani-lumină depărtare de orice asemănare cu acest popor și țara pe care o ocupă. Lăsând la o parte toate avertismentele pe care le-am primit înainte de plecare, legate în special de prețurile mari, lucru adevărat însă nu la un nivel dramatic, am aterizat în Stockholm, la figurat, undeva în liniștea anilor ’70 pe care mi-o amintesc prin București. Un trafic auto aproape inexistent în zonele centrale, șocant de lejer și calm, în schimb un zumzet de biciclete și trotinete care te învăluia. N-am văzut nicăieri atât de mult drag de mișcare, mai ales pe biciclete, așa cum am văzut în capitala Suediei, dar și în micul oraș  – mare centru universitar Uppsala, o altă bijuterie citadină pe care nu trebuie să o ratați dacă ajungeți în Suedia. Aș putea scrie o carte cu tot ceea ce am văzut și am trăit acolo în doar câteva zile. Am să mă limitez la doar câteva aspecte, și pentru a vă îndemna pe cei care încă nu ați ajuns acolo să treceți pe lista “de vizitat” această țară, dar și pentru a vă reda, cu tristețe, câteva dintre lucrurile atât de simple, de firești, pe care le-am găsit acolo și care la noi nu există nici măcar sub forma scrisă. Totul este pus la punct, aceasta nu mai e o noutate pentru nimeni. Infrastructură, servicii, relații cu publicul etc., totul la cele mai înalte standarde. Transport la superlativ – trenuri, legături cu metroul, autobuze (rar folosite și aproape goale mereu), ambarcațiuni de diverse mărimi care leagă insulele din Stockholm (biletul de transport în comun este valabil și pentru vaporașe) – insulele fiind de fapt cartierele acestui oraș imens, dar cu o populație ce permite fiecăruia să găsească la orice oră un loc de parcare, un loc în care să stea la plajă, pe malul unei ape sau pe o bancă, fără să fie deranjat de prezența altcuiva.

Suedezii sunt destul de solitari, preferă să stea aproape mereu singuri în locurile publice și ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost faptul că nu am văzut pe nimeni butonând telefonul pe stradă, în tren sau pe o bancă. Aproape toți aveau în față o carte. Deosebit de politicoși, nu foarte amabili sau săritori tocmai pentru că, probabil, chiar și o întrebare oarecare îi scoate din ritmul lor, suedezii nu întorc capul pe stradă, nu vorbesc tare, nu se angajează în conversații telefonice zgomotoase atunci când în preajma lor se află alte persoane. Nu-i interesează că ești alb, de culoare, mai plinuț sau că porți ceva ce seamănă cu o fustă, deși ești bărbat sau, ca femeie, ești tunsă zero și  plină de tatuaje. Nu se înghesuie nicăieri, nu se uită urât unul la celălalt, fiecare își vede de treaba lui. N-am găsit nicăieri, în cele câteva capitale europene vizitate până acum, atât de mult calm și liniște în tot ceea ce ține de comportamentul oamenilor pe stradă, în magazine sau în oricare alt loc. Nu are rost să vă vorbesc despre arhitectura orașului și despre felul în care aceasta este îngrijită și păstrată – v-aș strica poate cea mai mare surpriză, pentru că Stockholm este, într-adevăr, spectaculos și din acest punct de vedere. Totul în acest oraș este făcut atât de bine și gândit să vină în sprijinul tuturor categoriilor de cetățeni – copii, tineri, vârstnici, bolnavi, oameni cu dizabilități, la fiecare pas descopeream câte o mică inovație care mă lăsa mască prin simplitatea ei: câte un mâner pus exact acolo unde la noi te rogi la toți sfinții să-l găsești, rampe de acces pe scări inclusiv pentru bicicliști, pasaje, pungi din hârtie la îndemână pentru orice tip de gunoi, parcări metalice pentru biciclete și multe alte lucruri care le fac suedezilor traiul mai ușor și mai frumos. Peste tot ești îndemnat prin anunțuri simple să bei „ poate cea mai bună apă din lume”, evident, cea de la chiuvetă. Rece, proaspătă, de o claritate și cu un gust aproape perfect. N-am văzut în niciun magazin apă plată la vânzare. Alcoolul nu se găsește în supermarket sau la alte magazine, există o singură rețea de magazine care distribuie alcool, în special tării, o rețea deținută exclusiv de statul suedez încă de prin anii ‘50. În rest, poți consuma alcool doar la restaurant. Mâncarea este destul de scumpă, restaurantele de asemenea, dar raportat la veniturile suedezilor, nu reprezintă ceva surprinzător. La fel și hainele și obiectele electrocasnice. cu toate acestea, poți găsi mici restaurante cu prețuri care nu diferă prea mult față de cele din România.

La televizor nu vezi ceea ce la noi sufocă și obosește până la exasperare, mai precis fețele politicienilor, zi și noapte. Nu există scandaluri și țigănie politică, laude găunoase pe site-urile instituțiilor, cum că s-au semnat proiecte și s-a făcut marea cu sare, toți cei aleși sau cei aflați în funcții de răspundere în ceea ce privește dezvoltarea, investițiile, îngrijirea orașelor etc, tac și fac. Nu se laudă cu nimic, nici măcar după ce au făcut – după cum îmi spunea un amic român, care are deja 10 ani de trai în capitala suedeză. Cum adică să te lauzi că ai renovat o clădire, ai asfaltat un drum sau ai pus o scară rulantă pe undeva? Totul este invers față de cum este la noi. Vreau să vă mai spun că nu am auzit atât cât am circulat prin oraș și în afara lui, măcar o singură dată, un claxon! Niciodată! Unele bulevarde erau ceva mai aglomerate – cum ar fi de exemplu celebra stradă Götgatan – însă chiar și acolo 80% din trafic era populat cu biciclete. În rest, pietoni, oameni care stăteau cu o cafea sau o bere în față pe la câte o terasă (predomină terasele cu mese și scaune ori bănci de-a lungul trotuarelor). Nu am auzit pe cineva să ridice tonul, să urle, să se enerveze, să circule cu mașina cu boxele date la maximum. Nimeni nu merge încruntat pe stradă – unii, mai tineri, care mai prind și câte două-trei beri la bord, chiar te salută pe stradă și îți zâmbesc. M-au uimit parcurile, foarte multe și mari, cu iarbă pe care poți să calci sau să stai întins, cu copaci uriași, toate înconjurate de ape. Oriunde găsești o faleză, iar plimbarea în astfel de locuri, chiar și la 12 noaptea când, în iunie, este un soi de amurg, nicidecum noapte, poate reprezenta în sine un moment de adevărată relaxare. Unele străzi, chiar mari, erau pustii, iar aceasta nu din cauza vreunei măsuri luate în pandemie, ci pentru că suedezilor, din câte am înțeles, le place destul de mult să stea acasă.

Muzeele sunt deosebite (ABBA, Vasa, Nordiska etc.) însă fiecare clădire care îți iese în cale este în sine un mic muzeu. Am ajuns în ultima zi și în cel mai mare cimitir din oraș, situat destul de departe, într-o pădure cu copaci uriași, un loc care nu semăna deloc a cimitir așa cum știm de pe la noi. Fără cruci opulente din marmură în toate nuanțele, capele și capeluțe, garduri din fier forjat, fără kitsch, îngrămădeală de obiecte și suveniruri inutile. Suedezii nu se înghesuie la biserică, o statistică recentă arătând că doar 2 la sută din populație asistă regulat la servicii religioase, aproximativ 20 la sută din cetățenii Suediei cred în existența unei divinități, iar un procent de până la 80 la sută sunt clasați ca atei. Majoritatea populației religioase este creștină, de rit protestant – luteran (evanghelic). Această majoritate este organizată în jurul Bisericii Suedeze (Svenska Kyrkan). Societatea suedeză este una foarte laică (în afara religiei și a tagmei bisericești), religia fiind privită ca un lucru strict privat, nu public. Nu se studiază cursuri de doctrină religioasă în școli, dar se predau cursuri de etică și morală, precum și noțiuni despre istoria religiilor. 

Acesta este și unul dintre motivele pentru care, fără să dea dovadă de lipsă de respect față de biserică ori credință (valorile creștine împământenite de secole sunt respectate inclusiv de cei ce se declară atei, în această societate), Suedia este una dintre cele mai dezvoltate țări din lume, cu un nivel de trai și un venit pe cap de locuitor printre cele mai mari din UE (1.700 euro salariul minim net și 2.800 euro salariul mediu net). Se pare că suedezii aleg să muncească și să „cerceteze înainte de a crede”, aleg să se cultive sub toate formele posibile, să trăiască cu adevărat zi de zi într-o realitate obiectivă și nu una paralelă, decât să-și petreacă ore în șir ascultând predici sloganuri și promisiuni. Revenind la cimitirul de lângă Stockholm, acesta este de fapt un parc uriaș, cu arbori înalți cu mici monumente funerare, majoritatea din piatră, perfect aliniate, insule de verdeață, alei foarte largi, bănci sau zone verzi libere în care poți să stai pe o bancă ori sub un copac fără să ai măcar o secundă senzația că ești într-un loc care în mod îți dă o stare nu prea fericită. Acolo, stând pe o insulă ridicată special, pe care există – cum altfel decât singur în tot peisajul – poate cel mai faimos loc de veci din Suedia, cel al divei ecranului Greta Garbo, punând cap la cap tot ce am văzut, auzit, gustat și simțit acolo, am realizat că indiferent ce vom face, niciodată nu vom putea fi ca ei. Nu pentru că n-am fi în stare, cei care încă mai credem în educație, în bun-simț, în muncă și în valoarea pe care o avem, ci pentru că am încăput de peste 30 de ani pe mâna unor oameni care ne-au călcat în picioare orice șansă de a fi altfel față de cum suntem acum. Este o diferență dureroasă în absolut tot, în comportamentul oamenilor, în felul în care aleg să-și trăiască viața, să relaționeze cu ceilalți sau, de ce nu, să nu trăiască sentimentul plictiselii atunci când sunt singuri – pentru o perioadă de o oră, o zi sau o viață. Nu avem nici cea mai mică șansă să ne apropiem măcar de granița nivelului suedez pentru că umbrele urâte ale aleșilor interschimbabili, de la cel mai mare până a cel mai mic, hapsâni, ipocriți în marea lor majoritate, au grijă mereu să ne scufunde atunci când încercăm, fiecare așa cum putem, să îndreptăm cărările strâmbe și pline de hârtoape ale traiului românesc. Desigur, Suedia nu este unică în Europa în aceste privințe lăudabile; în plus are și ea hibele ei, noi însă cred că riscăm să devenim unici în lume mai ales prin faptul că rămânem mereu la coadă în absolut toate privințele. Iar acesta este, poate, cel mai dureros sentiment pe care l-am trăit acolo.