Mici fragmente abandonate de-a lungul anilor: despre cum a rupt Dumnezeu o bucată din mine

De-a lungul anilor, mereu m-am considerat o rătăcită, o neștiutoare, o împrăștiată, o fată care se află  permanent în căutarea unui neant, unui nimic. De fapt, uneori nici nu știe ce caută sau poate uită ce caută. Aleargă, se zbate, se oprește, mai ia o gură de aer, iarăși aleargă, iarăși caută și iarăși nu găsește nimic. Își spune povești din când în când, ba chiar vorbește cu sinele, lucru bizar în ziua de azi. Ei bine, poate că toată această alergare n-ar mai exista dacă sinele ar fi întreg. Însă, din nefericire, nu-i. Eu nu sunt eu. Eu nu sunt Andreea Pintea. Eu sunt bucățile rupte din niște ființe care au făurit un suflet nemuritor angelic, iar o bucată din mine s-a spulberat în urmă cu 18 ani. Deci, nu sunt un întreg. Ultima dată când am fost întreagă era prin anul 2006. De atunci umblu și cutreier lumea precum o bezmetică care nu știe de capul ei. În urmă cu mulți ani, primăvara, mi-a plecat făuritorul de imagini, cealaltă jumătate a mea care mă plimba pe afară, lega un fular mai gros în jurul meu pentru a nu mă scăpa din mâini, jumătatea aceea care îmi cumpărase prima mea bicicletă, jumătatea aceea care nu mă lăsa singură niciodată. Îi plăceau telenovelele spaniole, iar mie îmi plăcea să mă uit la el cum se uită la telenovele spaniole. Și Doamne, cât adoram clipele alături de jumătatea mea. Totul în jurul meu avea culoare, avea viață, avea flori și avea primăvară. Eram întreagă, iar asta conta cel mai mult. Când o parte din mine se dezlipise din întreg în luna aprilie, am simțit un cutremur feroce care mânca din ființa mea cu toată puterea. Am simțit că mă dezmembrez, că mă înec în gol, în neant, în propriile simțiri. Până și cealaltă jumătate a mea care a rămas întreagă era doborâtă și la pământ. Toată luna aprilie mi-am trăit-o într-o stare interioară. Într-o noapte, când am pus capul pe pernă, mi-am imaginat că am prins o mică bucată din haina lui Iisus și am călătorit într-o lume paradisiacă. M-am furișat pe lângă niște nori, pe lângă toți sfinții, și am mers direct la făuritorul meu. Doar că nu era el, așa cum îl știam eu, ci mai de grabă se preschimbase într-un copil vesel și neastâmpărat, iar eu mă transformasem într-un adult de 30 de ani. Nu îmi plăcea imaginea aceasta de adult și nu îmi plăcea nici faptul că eram într-atât de înaltă și slăbănoagă, parcă și mai împiedicată precum fusesem când am învățat să merg pe bicicletă pentru prima dată. Doar că așa înaltă precum eram, m-am coborât la nivelul băiețelului, l-am luat de mână și i-am spus că îmi este dor de el. Mi-a zâmbit într-un mod atât de cald și gingaș. Singurul lucru pe care l-a rostit a fost „Sunt în sfârșit acasă”. L-am simțit cum se îndepărtează mai apoi de mine, plin de viață și beatitudine. În următoarea secundă mi-am deschis ochii și de atunci nu am mai simțit niciodată atâta îndumnezeire. În dimineața următoare eram liniștită chiar dacă eram toată îmbrăcată în negru din cap până-n picioare. Copilul de ieri era fericit și împlinit. Copil de azi, care nu mai e copil, tot caută acea jumătate, sau caută o modalitate de a umple o jumătate. Ea nu este ea, așa cum se declară zi de zi ca fiind, ci este un amalgam de bucăți sfărâmate din două ființe care au clădit un suflet de copil. Cert este că, de atunci, tot umblă și cutreieră lumea precum o bezmetică care nu știe de capul ei. Dacă a rămas o jumătate, încă este bine. Sper să rămână o jumătate mult timp de acum încolo.