Meseșul și gunoaiele cu două picioare

Alerg. Alerg mult în fiecare lună. Prefer să ies seara. Am grupul meu de alergători. Suntem puțini, iar asta îmi convine. Alergăm, discutăm, ne bucurăm de foșnetul pădurii, de frunzele ruginii, de simplitate, de comorile pe care alții nu le văd. Duminică am alergat singur. Eram agitat, nervos și simțeam nevoia să mă descarc cumva. Mi-am pus adidașii vechi, tricoul primit de la Monel, și am pornit pe creasta Meseșului. Prietenii mei de alergare, Dan și Cristi, erau la un concurs. Am pornit lejer, dorința mea fiind de a „băga” măcar 10 kilometri și de a scăpa de niște draci care mă tot urmăresc de mai bine de trei luni. M-am gândit să le-o trag diavolilor urmăritori.  Și am alergat, bucuros, nevoie mare, până aproape de ceea ce eu știu că era „Cabana Pionerului”. Trec de doi îndrăgostiți și mă lovesc de nesimțirea lumii, de jegul celor care nu înțeleg că pădurea nu este coș de gunoi, depozit de deșeuri, de chiloți rupți și sticle goale. Mă opresc. În stânga drumului, maldărul de gunoi îmi provoacă greață. Voiam să văd ce dracu e acolo. M-am apropiat. Imaginea a fost dezolantă. Cartoane, haine vechi, maculatură, cutii goale pentru lapte, un penar ponosit, scutece folosite și alte măgării. Instant mi-a venit să vomit chiar dacă, de felul meu, nu sunt un tip căruia să i se facă greață așa ușor. Cuplul de îndrăgostiți și-a văzut de drum. La naiba, m-am oprit. S-a dus alergarea mea, iar agitația și nervii au pus din nou stăpânire pe mine. Dracii s-au înmulțit și joacă fericiți în jurul meu. Probabil sunt bucuroși că am descoperit rahatul aruncat de gunoaiele cu două picioare.  Și sunt tot mai multe asemenea gunoaie! Mă mir cum de ne mai rabdă pământul, cum mai suntem suportați de pământul pe care călcăm în fiecare zi. Cine sunt vinovații? Vinovat sunt eu, tu, noi, voi, toți suntem vinovați de boala asta grea care îl macină pe român. Culmea e că alerg pe Meseș de doi sau trei ani, dar n-am văzut o singură dată un silvicultor! O singură dată, înțelegeți? Măi, unul să văd că se plimbă prin pădure, să știu că e acolo, să știu că cineva e prezent pe drumurile forestiere și poate aplica o amendă, poate alarma autoritățile, poate face ceva. Nu mai înțeleg nimic. Democrația chiar a ajuns o boală în țara asta bogată, dar tot mai săracă. Nesimțirea a atins cote inimaginabile, impotența unor autorități cu rol de control lasă flască orice intenție de a soluționa problemele, iar nesimțiții se simt în largul lor, sunt tot mai voioși, aruncă, scuipă, înjură, totul merge ca pe roate. Gata, mă sufoc, m-am oprit din alergare! Înjur, dar îmi dau seama că sunt un prost. Știu că sunt voluntari în Sălaj care strâng mereu nesimțirea altora. Până când, până când nimeni nu face nimic pentru a opri impostura, jegul și rahatul aruncat de alții acolo unde ar trebui să fie curat, să fie verde, să fie curat pentru noi, dar și pentru cei care vin după ce plecăm noi în alte zări? Sunt un prost! Eu scriu despre gunoaie în loc să pun mâna și să strâng jegul de la marginea pădurii. Și eu sunt vinovat! Mă tot întreb, ce e cu țara asta? Noi chiar suntem bolnavi? Alerg din nou, e seară, gunoiul e tot acolo. Alți îndrăgostiți trec nepăsători. Viața merge înainte. Voi, toate bune, tot pe facebook?