Vine, vine, primăvara! Să spălăm cu seninul din martie, mizeria celui mai urât februarie din ultimii ani. Da, e primăvară, calendaristic, cel puțin. Suntem sătui de informații coronavirusate, de promisiuni și promiscuitate, de politicieni falși, de la cel mai mare până la cel mai mic, de mâzga politică, implicit socială, în care suntem aruncați de la una Putere la alta. Tocmai de aceea, pentru că am trecut pragul lunii martie, aș vrea să vă scriu despre ceva mai frumos, ceva care să ne limpezească puțin sufletul, să ne trimită o rază de soare și speranță în inimi, ceva care să ne facă să conștientizăm faptul că avem o singură viață și că fiecare zi, fiecare oră ce ne este dată, ar putea fi și ultima. Ceva care să ne determine să ne iubim mai mult pe noi înșine, dar și între noi, să reușim să ne trăim zilele încercând să ne îndepărtăm de iluzoriu dar și de marele derizoriu în care, iată, suntem tot mai adânc băgați. Ceva care să ne determine să abandonăm orice gând care ne poate crește ura sau tensiunea arterială, orice demers care ne-ar murdări și necăji existența mai mult decât oricum se întâmplă zi de zi prin eterna și nedreapta “inerție românească”. Știu că ne e tot mai greu, așa este. O vedem, o simțim de la o lună la alta, tot mai mult. Cum poți să zâmbești când ești transformat, lună de lună, într-un „martir” social – fie că ești copil, elev, tânăr, adult ori pensionar?
Tocmai de aceea vreau să uităm, măcar în acest început de primăvară, de necazurile mici și mari care leagă viețile fedeleș și nu ne mai lasă să ne bucurăm, deși însuși faptul că suntem în viață, așa cum suntem, ar trebui să fie un motiv de uriașă bucurie. Astăzi, la început de martie, despre iubire. Fiecare dintre noi suntem capabili, din naștere, să primim şi să oferim iubire. Greu de explicat, de transpus în cuvinte, sentimentul iubirii – este poate singurul existent în noi în cea mai pură formă în care un sentiment poate exista. Până şi cel mai negru ori bolnav suflet este capabil, undeva în abisul lui rece și întunecat, de iubire, având nevoie totodată să primească, sub o formă sau alta, acest combustibil fără de care viaţa nu poate exista. Chiar dacă iubirii îi atribuim de multe ori suferinţe sufleteşti adânci, eşecuri, drame personale ori reacţii dezastruoase, de multe ori consecinţele amare ale acestui sentiment “dulce” îşi au sorgintea în noi înşine. În acţiunile noastre, în alegerile greşite ori în cele bune, dar pe pe care le creştem ulterior în mod greşit, în renunţările noastre, în momentele de necontrolată furie, în cuvintele aruncate din gât şi nu din minte. De multe ori ne răzbunăm pe ea şi o blamăm, ne jurăm că nu ne-o mai dorim, că nu vrem să-i mai vedem mugurii niciodată în viaţa noastră.
După furtună însă, încălzite de razele soarelui, speranţa şi dorinţa reapar şi ne transformă, ne schimbă, ne aduc gândul cel bun. Şi ne trezim într-o bună dimineaţă cu un semn, un mesaj, un telefon, poate un zâmbet venit de nicăieri, care ne arată că atât cât respirăm, şansa la a iubi şi a fi iubit sunt șanse care nu pier niciodată. Orice formă de iubire este una binecuvântată, nu există ceva nociv ori rău în actul unei iubiri sincere, indiferent către cine pleacă acest sentiment. Ceea ce uităm însă de multe ori, prinşi în vâltoarea unei vieţi care nu seamănă nici cu filmele şi nici cu romanele, este să arătăm că iubim. Să demonstrăm, să oferim dovezi cât mai puţin comerciale şi cât mai mult sufleteşti, ori semne certe, fără să fim mânaţi de vreun prilej anume, ori de un act venit din partea celui pentru care nutrim sau care merită acest sentiment. Niciodată o dovadă de iubire nu va fi mai puternică, mai credibilă şi mai pură ca atunci când este oferită, rostită, ascunsă într-un gest ori atingere, în lipsa unui motiv. Dacă viaţa este pe zile, iubirea trebuie să fie pe clipe, toate câte alcătuiesc o zi, o lună, un an. Este sentimentul care înfloreşte în adevărata lui splendoare şi valoare la timpul “acum”. Pentru că „după”, el rămâne ca o carte poştală într-un album, mai poate mângâia amar şi plăpând, doar “expeditorul”. Sămânța iubirii supraviețuiește oricărui cataclism, virus, război ori nenorociri.
Omul – ciudăţenia minunată a Universului, fiinţa care încă nu îşi înţelege cu adevărat, după milenii, menirea pe Pământ, conştientizează de cele mai multe ori adevăratul sens al iubirii doar atunci când cel către care o îndreaptă nu mai este. Ca într-o pedeapsă divină pentru anii în care n-ai ştiut sau nu ai avut timp să spui “te iubesc”, momentul în care cuvintele îţi bat în buze şi vor să iasă, este acelaşi cu cel în care nu mai e nimeni să-ţi deschidă uşa cuvântului. Iubirea la timpul “acum” are, așadar puterea supremă, are valoare, are rost. N-o păstra pentru un viitor gândit ori pregătit matematic, pentru că viaţa face în locul tău de multe ori cele mai surprinzătoare calcule, iar multe dintre ele nu sunt potrivite cu ale tale. Iar dacă, așa cum știm, „te iubesc” sunt cuvinte pe care le rostim atât de greu, putem să le arătăm oricând, lăsându-le să ia forma unui gest care să demonstreze că, într-adevăr, simțim ceea ce spunem ori dorim să spunem.
Superb dle Negoita , felicitari !!