S-au trezit peste noapte cei de la Taxi (niște artiști „anonimi” aflați, oarecum, într-o perioadă de criză din punct de vedere creativ) să lanseze o piesă în care se dă de pământ (la figurat, pentru cine nu pricep altfel) cu Biserica Ortodoxă, tocmai în postul mare. Și ca să aibă și oarece credibilitate în rândul prostimii, la filmările pentru videoclip au participat 33 de „iluștri anonimi” de care ne lovim zilnic în căutarea noastră de drăcovenii la tv, cum ar fi: Mircea Cărtărescu, Andreea Esca, Andi Moisescu, Oana Pellea… Bun. Pe scurt, melodia celor de la Taxi se vrea un manifest împotriva construirii Catedralei Neamului Romȃnesc, evident, aducându-se în acest sens o serie de argumente mai mult sau mai puțin plauzibile, extrase din Biblie – funcție de câți neuroni ți-au mai rămas întregi după ultima spălare pe creier sub patrafirul bărbosului ce-și zice popă.
Melodia se intitulează „Dumnezeu iubeşte lemnul şi spaţiile mici”, convingerea autorilor fiind că lemnul şi spaţiile mici înseamnă smerenie, în timp ce mastodontul numit Catedrala Neamului Romȃnesc ar fi un lucru, oarecum, inutil, opulent. Și, ce să vezi? Imediat ce mesajul s-a propagat în spațiul mioritic, acesta a și devenit viral. La toată nemernicia asta, vârâtă sub nasul nostru cu atâta nesimțire, „oile Domnului” au reacționat prompt. Ca la un semn, behăitul lor a împărțit România în două. Pe de o parte, acuzatorii – pupătorii de… orice (de la oase-moaște, la tablouri, icoane, veșminte preoțești etc.), iar de cealaltă parte contribuabilul, veșnic ostracizat că nu-i de acord ca statul să vâre mâinile în buzunarul său pentru a plăti cele „doar” câteva sute de milioane necesare finalizării lucrărilor la Catedrala Neamului. Și, uite-așa, la fel cum Moise a reușit să despartă în două apele Mării Roșii, în decursul a doar câtorva ore (cu sau fără ajutor divin), un punct de vedere a dezbinat o întreagă nație.
Ce mi se pare pur și simplu oripilant în toată această poveste este că oile continuă să behăie, chiar dacă zilnic au auzit în Biserica Domnului (indiferent din ce material a fost ea construită) expresia „nu judeca, pentru a nu fi judecat”. Și am convingerea că o vor face în continuare, atâta vreme cât toleranța va fi detonată de către liderii fanatici religioși ce și-au făcut adepți nu doar în moschei (așa cum ne place să credem), ci iată, chiar sub nasul nostru. Și nu, nu-i deloc o noutate dacă vă spun că cele mai nenorocite războaie s-au dus cu crucea în mână, în numele religiei creștine.
De-a lungul anilor, am învățat că un creștin nu are niciun drept să judece pe altcineva, atâta timp cât el singur se face „vinovat” de atâtea păcate, încă de la naștere. Și chiar dacă, mărturisesc, încă mai am puțin de lucru la aspectul ăsta, sunt pe cale să învăț că toleranţa este puterea de a înţelege credinţele, riturile şi obiceiurile altora fără a le împărtăşi sau accepta. Da, până la urmă, toleranța ar trebui să însemne respect, încredere, empatie și, evident, comunicare. Nicidecum instigare la ură sau, pur si simplu, intratul cu bocancii în casele și-n sufletele oamenilor. Pildă pe care, să-mi fie cu iertare, nu o prea văd pusă în aplicare de către majoritatea „ultrașilor” creștini, fie ei ortodocși, catolici, baptiști, penticostali, „martori” șamd. Și-apoi, oameni buni, noi, „sataniștii” ăștia tatuați, iubitori de muzică rock, ce să înțelegem de la smeriții „cu frică față de Dumnezeu”, care scuipă venin și aruncă pietre ori de câte ori cineva nu le împărtășește opiniile?! Că „iubirea aproapelui” e o utopie propovăduită de mii de ani, degeaba, în Biblie? Ce trebuie să înțelegem, totuși, este că nu avem nevoie de intermediari sau de niște ziduri care să ne faciliteze „întâlnirea” cu Dumnezeu, când pe Dumnezeu îl găsim extrem de uşor în sufletul nostru. Trebuie doar să știm cum și unde să-l căutăm. Evident, dacă vrem.
Cu bune, cu rele, trăim cu toții în aceeași lume, unii mai bine, alții mai după ureche, însă avem cu toții nevoie de același adevăr: puterea de a vedea în celălalt propria persoană, fără să ne ascundem în spatele sârmei ghimpate a individualismului, de unde să fluturam anemic eșarfa albă a toleranței. Fără doar și poate, criza prin care trece omenirea astăzi este şi una spirituală, pentru că ştiinţa nu poate da răspunsuri concrete la toate întrebările, în timp ce religia se face în grup, după cum ne duce capul sau… interesul.
Marea smerenie națională sau… “de ce l-am căuta pe Dumnezeu?”
