Mândrie şi nejudecată

    Nu fac parte din categoria cârcotaşilor puşi pe criticat şi împrăştiat „vibraţii” negative la fiecare pas, indiferent despre ce e vorba. Încerc, atât cât pot, să acord măcar un minimum de încredere şi înţelegere, mai ales conjuncturilor sau persoanelor aflate într-o situaţie de început. A trecut un an, bătut pe muchie, de când Klaus Iohannis a fost ales în funcţia cea mai înaltă din stat. Milioane de oameni şi-au pus speranţele în el, mulţi au crezut în el însă, ce-i drept mai puţini, au fost rezervaţi şi au lăsat pe mai târziu eventualele aprecieri care acum un an, curgeau vălurite, peste Cotroceni. La numai 365 de zile de la înscăunarea domniei sale, constat, şi mă gândesc că nu sunt singurul, că poporul (o parte din el, deocamdată) este în situaţia de a regreta ceea ce atunci a dorit să se termine.

   Ajungem cu paşi tot mai siguri în situaţia de a ne da palme peste frunte şi a reconsidera trecutul, care, pe vremea când era „prezent”, îl înjuram de mama focului. Iar după părerea mea, să cauţi scuipatul de acum un an, pentru a-l şterge de unde l-ai lăsat, este cea mai tristă şi frustrantă poziţie pe care un popor o poate avea la un moment dat. Nu am fi pentru prima dată într-o astfel de situaţie. Regrete trimise către înalt, referitoare la conducători dispăruţi, porcăiţi şi înjuraţi iniţial, au mai fost. Iată că şi acum ele revin, cu o perfidie nemiloasă. De ce spun asta? Nu pentru că aş avea pentru ce să acuz în mod necesar noua faţă prezidenţială (şi chiar dacă aş avea, nu sunt eu îndreptăţit să o fac) ci mai cu seamă pentru faptul că nu găsesc, oricât aş căuta, un motiv oferit de domnul actual preşedinte, să nu mai regret alte vremuri.

Timp de un an nu am avut nici cea mai mică dovadă că alegerea poporului, sau a cui Dumnezeu o fi fost, a fost una benefică, una menită să şteargă răul lăsat de vechea administraţie dar mai ales să păstreze ceea ce aceasta a lăsat bun. Nu pot să extrag, oricât de mare ar fi efortul meu, un discurs consistent, util, sincer, nu găsesc nici o faptă care să ne demonstreze, nouă, poporului, că avem un conducător care îşi merită locul în cea mai înaltă funcţie în stat. Îmi stăruie încă în minte obsesiv, răspunsurile la întrebările cu casele, meditaţiile, ghinionul acela spus cu o privire şi pe un ton anume, şi multe, nenumărate alte dovezi care poate atunci ar fi trebuit ca nouă, mulţimii, să ne dea serios de gândit. Nu am auzit şi nu am văzut niciun bilanţ, la un an de la instalarea în funcţie a domnului preşedinte. Am văzut doar aflări în treabă lipsite de finalitate şi final. Nimic de substanţă, de forţă, nimic consitent, nici măcar ca vorbă, nici atât ca faptă.

Am văzut exemple clare de neputinţă, de neştiinţă, garnisite însă frumos cu aroganţă şi zeflemea. În rest, tăcere şi neasumare, atât. Mai ştiu, aşa cum ştiţi şi voi, de concedii, de „guvernulmeu”, de ex premierul “învinuit de fapte penale”, de vila care are deja renovări de milioane de euro şi încă va mai avea mult şi bine, de ţinutele primei doamne şi de (deja) penalele acuzaţii extrem de grave legate de fals şi uz de fals, în jurul unor căsoaie, care, conform vechilor explicaţii, au fost obţinute din banii de meditaţii la fizică. Altceva nu pot vedea, iar dacă nu văd bine, îmi asum vina pentru acest lucru. Auzeam serile trecute la televizor un alt discurs, plin de vorbe tărăgănate şi atât de pompoase, de nesincere încât la modul propriu mi s-a făcut pielea-găină.

La „inaugurarea” noului Guvern, Klaus Iohannis le-a spus unor miniştri, pe un ton apăsat, „Sunt mândru de voi!” Staţi puţin, domnule preşedinte, cu tot respectul, mândru… de ce? De cine şi mai ales, pentru ce? Eu ştiu că poţi fi mândru de ceva/cineva, om sau echipă, sau de tine însuţi atunci când a trecut un timp suficient şi au răsărit falnice dovezile că te poţi mândri bazându-te pe faptele, prestaţia, sau ceea ce a fost făcut bun sau bine,deja. Nu poţi lua în braţe un trecător în mijlocul pieţei, şi să-i urli în auzul Străzii „sunt mândru de tine!”. Că stârneşti ori mirarea, ori râsul. Preşedintele nostru poate să se ţină, eventual, „mândru”. Să se mândrească însă, nu are nici cel mai minuscul motiv deocamdată, cu atât mai puţin pentru nişte numiri, şi acelea extrem de discutabile şi care nu au demonstrat absolut nimic notabil până acum, chiar şi numai pentru faptul că oamenii aceia abia au fost numiţi. Oricum o dai, tot un non-sens rezultă.

Altfel, acest nou Guvern poate fi liniştit „mândria” preşedintelui pentru ca al lui este, opţiunile şi alegerile finale nu au aparţinut altcuiva, să fim serioşi. Primul nostru ministru, al nostru de două ori cum s-ar zice, este „vinovatul fără vină” al acestui Guvern care a început-o între agonie şi extaz. Între veselie şi întristare. Şi numai domnia sa va putea, (lucru pe care vreau să-l cred cu tărie) ca din toate bunele sau mai puţin bunele alegeri, să facă ceva bun, pentru că este poate singurul om din acest executiv care a putut dovedi până acum, concret,ceva. De restul, băgaţi şi scoşi pe uşa din dos, făcuţi de râs la televizor, scoşi în chiloţi de prin reviste sau ridicaţi de la „reparaţii radio tv” şi puşi la justiţie, iar exemplele pot continua, nu mai spunem nimic. Despre cei bătuţi în cuie în noile funcţii, nici atât. Dacă domnul preşedinte este deja mândru, să fie sănătos. Eu unul, nu sunt. Şi repet, nu din cârcoteală, ci din precauţie, din teamă, din dezamăgire din lipsă de motive palpabile.

Din “ciorbele” cu care m-am fript, şi care mă fac acum să suflu şi în iaurt. De-aia! Până una alta, preşedintele nostru se pregăteşte să plece, după cele câteva concedii, într-o binemeritată vacanţă. Că ţara… e bine, sănătoasă. E linişte şi pace, mama cozonaci ne face, aşa că de ce n-ar mai pleca într-un sejur. Sperăm doar ca până la întoarcerea domniei sale şi a primei doamne, să nu mai fie nevoie să murim careva, în virtutea unor eventuale noi „schimbări” aşa cum tot el a spus în fața națiunii, în poate cel mai neinspirat discurs al său de până acum, afirmând că a fost nevoie să moară oameni pentru ca fostul guvern să plece.