Mâna lungă a Justiţiei

Aveau senzaţia că sunt invulnerabili. Că pot face orice. Că Istoria le-a rezervat un loc cu totul special între eroii „rasei divine”. Probabil că îi apuca ameţeala succesului atunci când se uitau pe hartă. Armatele lor controlau milioane de kilometri pătraţi. Marina lor băgase spaima în americani, francezi, britanici şi olandezi.

Mă refer la liderii Japoniei imperiale. Zilele trecute Curtea Penală Internaţională a emis un mandat de arestare care îi vizează pe Vladimir Putin şi pe un oficial rus care a organizat răpirea copiilor ucraineni şi deportarea lor în Federaţia Rusă. Ştirea a fost primită cu sfidare la Moscova, care s-a grăbit să afirme că liderii săi nu vor fi judecaţi niciodată de un tribunal internaţional.

Asta credeau şi conducătorii Japoniei imperiale. Şi dacă stăm să ne gândim, Japonia era, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, într-o poziţie mai favorabilă decât aceea în care se găseşte acum Federaţia Rusă. Ocupa teritorii imense în China şi Coreea. Avea o populaţie mult mai bine controlată de propaganda oficială şi de poliţia secretă (Kenpeitai). Marina sa dăduse o lovitură cumplită Statelor Unite, la Pearl Harbour. Imperiile coloniale europene se năruiau, în Asia. Avea aliaţi puternici în Europa.

A durat doar câţiva ani până ce acest delir al grandorii s-a risipit. În 1946 principalii vinovaţi de aventura criminală a Japoniei imperiale se aflau în boxa acuzaţilor. Chiar la Tokyo. Şase dintre ei, inclusiv şeful guvernului japonez, au sfârşit în ştreang.

Atunci când se discută responsabilitatea liderilor Moscovei pentru războiul de agresiune în Ucraina comentatorii invocă precedentul stabilit de tribunalul de la Nuremberg. Eu am susţinut în repetate rânduri că acţiunile şi ideologia Federaţiei Ruse amintesc nu atât de cele ale regimului nazist, cât de acelea ale Japoniei imperiale, cu amestecul său bizar de fascism periferic, militarism şi ultra-naţionalism. Acum revin şi susţin – în continuarea aceluiaşi argument – că procesul de la Tokyo s-ar putea să fie un precedent mai relevant pentru ce îi aşteaptă pe actualii lideri ruşi.

Procesul de la Nuremberg a fost organizat de cele patru mari puteri victorioase în Europa: Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Uniunea Sovietică. Multe state care au fost victimele agresiunii naziste nu au fost implicate direct. Polonia este primul şi cel mai important exemplu. Procesul de la Tokyo însă a fost organizat de nu mai puţin de unsprezece state care au luptat împotriva Japoniei – inclusiv Noua Zeelandă şi Filipine.

Acesta pare să fie un cadru mai adecvat pentru organizarea unui proces al liderilor Federaţiei Ruse. În fond, nu doar Ucraina este vizată de agresiunea Moscovei. Ameninţările au curs şi la adresa Uniunii Europene, tuturor membrilor NATO (în special la adresa Statelor Unite şi Marii Britanii). Kremlin-ul a încercat (şi încearcă) să destabilizeze Republica Moldova şi să înfometeze întreaga lume prin blocarea exporturilor de grâne prin Marea Neagră. Şi tot întreaga lume este afectată de războiul economic pe care – culmea! – îl duce un stat care este (deocamdată) membru al Consiliului de Securitate al ONU.

Altă trăsătură interesantă a procesului de la Tokyo este că nu s-a limitat la perioada îndeobşte cunoscută drept „Al Doilea Război Mondial”. Actul de acuzare a luat în calcul evenimentele care au început cu agresiunea împotriva Chinei, din 1931. Aceeaşi optică ar trebui să funcţioneze şi în cazul procesului împotriva liderilor ruşi. În fond, ceea ce se întâmplă acum în Ucraina este doar continuarea unui şir de agresiuni care au început încă din 1991, în ultimele zile ale Uniunii Sovietice. Cu separatismul din Transnistria şi din Georgia, în special.

Lista capetelor de acuzare de la Tokyo este, şi aceasta, actuală. Pe lângă „crimele împotriva păcii” şi iniţierea unui „război de agresiune”, tribunalul a condamnat şi relele-tratamente comise împotriva prizonierilor, munca forţată şi deportările, distrugerea nejustificată a unor oraşe, sau campania de violuri.

Circumstanţele geopolitice în care s-au găsit cei doi agresori – Japonia imperială şi Rusia putinistă – sunt asemănătoare. Japonia a mizat (greşit) că Statele Unite nu se vor implica de partea Chinei. Apoi a mizat (tot greşit) că marina sa militară va putea neutraliza ameninţarea americană. La fel, Putin a crezut că Occidentul se va limita la vorbe când a trimis trupele sale peste graniţa Ucrainei. Şi se amăgeşte că Occidentul va fi intimidat de ameninţările sale iresponsabile cu războiul nuclear.

Rusia se găseşte acum într-un punct de cotitură. Ofensiva sa „de primăvară” pare să îşi piardă suflul. Pe plan internaţional, a rămas aproape fără aliaţi. Economia sa se îndreaptă spre o criză monumentală. Deja au apărut pe internet filme cu tancuri bizare, fabricate din piese vechi de muzeu, sudate între ele.

Cred că scrisul este pe perete. Vladimir Putin nu mai are mult. Şi când va pleca din Kremlin, mâna lungă a Justiţiei se va întinde după el.

Cătălin Avramescu