Mamă, m-au făcut director!

Recent m-am întâlnit cu o cunoștință și am stat la o mică poveste, așa cum se spune. Acum mi-am amintit de ceea ce mi-a povestit, de succesul său de care acum se bucură din plin. Sper să-l țină mult și bine. ’’Toată viața mi-am dorit să am o funcție de conducere, să fiu director sau șef, să conduc oamenii, să am subordonați, să dau ordine și să fiu respectat. Sunt absolut convins că respectul ți-l câștigi atunci când ai și îți permiți să: te plimbi cu o mașină scumpă, când porți costume scumpe de ultimă modă și când toată lumea te salută, te apreciază. Cei care vin cu sfaturi sau critici sunt invidioși. Chiar nu contează dacă ai studii sau cum zic cei care se cred deștepți – școală. La ce naiba atâta școală? Văd zilnic oameni cu <<enșpemii>> de școli care trăiesc de la o lună la alta. Mie să nu-mi zică nimeni că sunt deștepți dacă au ajuns în situația asta. Pot avea școli dacă nu știu să se descurce și nu le merge mintea. La ce-i ajută studiile? Cel mai important este să știi să de descurci, iar despre școli și studii, pot să spun că le poți face atunci când ai nevoie. Am numeroase exemple.
Un bun prieten, după ce a ocupat o funcție de conducere într-o instituție din județ, deși avea peste 50 de ani, a reușit să finalizeze vreo trei masterate, în nici doi ani. A mai făcut și alte studii de specialitate și s-a calificat la locul de muncă. Deci se poate! Școala o faci atunci când ai nevoie de ea, pentru hârtii, diplome. Nu de alta, dar trebuie să le ai la dosar când mergi la un concurs. Dacă stau bine să mă gândesc visul meu a fost dintotdeauna să ajung într-o funcție de conducere, un vis care acum s-a împlinit. Nu admit să mi se spună pe nume. Pentru a ajunge aici am muncit mult, chiar foarte mult, din fragedă pruncie. Am susţinut şi voi susţine în continuare ca oamenii să îşi urmeze visele, să fie liberi în alegerea lor. În schimb nu prea îi înțeleg pe cei care vor să le fie bine și nu fac nimic. Zilele trecute am povestit cu un prieten care îmi spunea că niciodată nu ar putea, cred că nici nu-și dorește, să ocupe o funcție de șef atâta timp când nu are nici cea mai vagă idee ce înseamnă acest lucru. A venit la mine să-l ajut cu un job, dacă știu ceva pe undeva… . Criza economică de după pandemie l-a lăsat fără loc de muncă. De profesie este inginer, mi-a fost coleg de clasă. După terminarea liceului a dat mai departe, la facultate. A intrat, a absolvit și apoi a ales domeniul privat. A avut perioade când i-a mers bine, dar a muncit de i-au sărit capacele. Și-a cumpărat ca tot omul o casă, un apartament, și o mașină. Mai are încă rate pentru ele. Dar e puțin. În 20 de ani de muncă să faci numai atât? Chiar e puțin! Când mi-a spus că salariul de la ultimul lui job, de unde a fost disponibilizat, era de 3.500 de lei lunar, chiar mi-a venit să râd. Mă tot mir cum de a muncit atât de mult pe așa puțini bani. Nu știe să se descurce și nici în partid nu vine, deși a fost chemat. Ce oameni, ce gândire! În orice caz, acum, de când am ajuns în funcția pe care mi-a dorit-o mă simt împlinit. Mă uit în jurul meu și văd o mulțime de oameni care vin la serviciu, săptămânal, cu aceeași pereche de pantofi, cu aceleași cămăși și parcă te fac de rușine. La fel i-am spus și mamei, când vine de la țară la oraș, să se îmbrace frumos, să lase baticul deoparte și să nu mai meargă cu lapte la piață. Nu vreau să ma facă alții de râs pentru că sunt cineva, sunt director! Am știut să mă descurc!’’.