Maladia zilelor de astăzi

Mi se pare sau poate e chiar real faptul că, mai nou, e din ce în ce mai greu să ai linişte, să fii relaxat, să ne oferim timpul şi spaţiul de care avem nevoie să trăim echilibrat. Văd atât de des oameni care se enervează la tot pasul, nu mai au răbdare, nici toleranţă, nici empatie sau compasiune pentru cei din jur. Oare de ce? Pentru că atunci când nu mai avem timp pentru noi, nu mai avem loc pentru nimic. Suntem asaltați zilnic cu informaţii pe care uneori nici nu ni le dorim, cu reclame care ne fac să vrem mai mult şi mai multe, care ne instigă să alergăm şi mai tare pentru a avea acele lucruri care ne promit fericirea, fără să ştim, poate, că nu ele sunt cele care ne aduc bucurie şi linişte. Ironia e că nici măcar atunci când reușim să obţinem toate acele lucruri, după o alergătură nebună, nu ne mai putem bucura de ele pentru că suntem obosiți, tracasați, copleşiți şi cu nervii întinşi la maximum. Iar atunci când vrem să ne relaxăm, cei mai mulţi dintre noi alegem, parcă, cele mai ciudate moduri de a o face. Intrăm pe net, unde multitudinea de informaţii despre haosul din lume ne izbeşte, ne copleşeşte. Fiecare zi este, parcă, o continuă agitație. Ne grăbim să ne bem cafeaua de dimineață, să alergăm cu micuțul la școală, să ajungem la timp la serviciu, să îl luăm de la școală, să facem cumpărături, mâncare, curățenie, teme. Totul trebuie făcut în viteză maximă. Uităm să trăim, să respirăm, să vedem dacă cerul este albastru sau înnorat, punem presiune pe noi și pe cei din jurul nostru, fără vreun „studiu de fezabilitate” prealabil. Nu verificăm dacă efortul pentru a face totul repede își merită prețul. Agitația ne curge prin vene, face parte din noi și nimic și nimeni nu ne poate opri. Ne-am obișnuit cu ea. Suntem una cu ea, trăim cu ea și o dăm mai departe copiilor noștri și generațiilor care vin după noi, cu toate că nu o solicită și cel mai grav: nici nu le folosește la ceva! Ne grăbim și în graba noastră uităm să vedem ce se întâmplă cu adevărat în noi, cu noi și cu cei e lângă noi. Abia când este prea târziu și când cel de lângă noi nu mai este ne oprim pentru un moment. Avem o părere de rău în care ne vom gândi că nu am făcut mai mult, că nu i-am acordat mai multă atenție, că nu i-am spus cât l-am apreciat și apoi ne vom „arunca” din nou în vârtejul agitației noastre.