Suflete triste, fete brazdate de ani, trupuri impovarate de boli. Inimi care au batut pentru un ideal, maini care au trudit la munca campului, picioare umflate ce abia se mai pot tarai de la pat la baie. Sunt oameni, peste care viata a trecut ca un tavalug, ce au povesti incredibile, si pe care ii poti intalni prin azile. Fiinte, ramase, in cele mai multe cazuri, ale nimanui, ori uitate de copii si nepoti.
Putini dintre varstnicii care traiesc in zilele noastre apeleaza la serviciile de ingrijire din caminele de batrani. Cei mai multi, prefera sa ramana acasa, din inertia tipica a celor trecuti de o anumita varsta, din comoditate, ori poate chiar pentru ca nu-si permit acest lux. Unii admit, pana la urma, ca nu au de ales si se duc singuri, la azil, ca sa nu moara parasiti ori inghetati de frig in propria-i casa. Cei care ajung aici, chiar daca e putin prea mult spus, pot fi considerati o categorie privilegiata, in comparatie cu alti semeni de-ai lor.
Suflul occidental a ajuns si la noi, moda de a-i duce la caminul de batrani pe parinti a fost preluata din mers de romani si bine digerata. Autoritatile au gasit resurse pentru spatiile si dotarile necesare si au preluat din strainatate modelele necesare furnizarii de servicii acestor oameni. S-au gasit si posibilitati de finantare pentru cei carora nu le ajung pensiile, prin completarea de la bugetul de stat a costurilor lunare de intretinere.
E bine si pentru cei batrani, e bine si pentru cei tineri, care poate nu au cum isi ingriji rudele acasa, fie pentru ca stau pana seara la servici, fie pentru ca sunt depasiti de problemele medicale ale acestora. Azilul este o sansa, pentru unii. Mai ales daca acolo unde ajung se gasesc oameni bine intentionati, bine pregatiti si conditii decente. Nu stim, insa, cum va fi peste douazeci de ani, cand cei care sunt astazi in floarea varstei, vor dori sa-si gaseasca un adapost si ocrotire. De ce? Pe zi ce trece, salariile romanilor scad, sansele ca la pensie sa beneficieze de banii cu care au contribuit la fondul de pensii se reduc simtitor, iar statul, cine-stie daca se mai incumeta in acesti ani lungi de criza sa mai construiasca azile.
La caminele private de batrani, nici vorba sa mai visam, caci si acum se platesc bani frumosi, daramite peste 20 de ani. Sunt ani multi, insa, pana atunci. Ce vremuri vor veni, nu putem sti inca. Dar, cu certitudine, chiar daca nu putem raspunde intrebarilor legate de fondurile pe care le vor gasi guvernele viitoare, ori cate locuri vor fi libere la azil, noi vom fi mai batrani, mai garbovi si mai distrusi decat batranii de azi, si vom fi mai saraci si mai flamanzi decat cei care …pleaca acum. Dar vom fi …mandri ca am hranit din buzunarul nostru niste alesi care au dus-o bine si carora nu le-a pasat nici de batranii din vremurile lor, nici de cei ce vor veni. Pentru ca vietile lor nu au depins de pensiile de la stat, ci de ce-au furat.
