Vacanţele copilăriei noastre, ale celor care acum suntem, cum se spune, “mari”, revin în memorie şi suflet prin vacanţele celor care astăzi, sunt copii. Dacă viaţa ar putea să ne fotografieze, din când în când, cred că imaginile din vacanţele noastre ar compune cele mai frumoase şi reuşite albume. Îmi revin periodic în faţa ochilor zilele vacanţelor mele. A trecut mult timp de atunci însă şi culorile, şi vocile, dar și aromele de atunci, sunt încă în mintea mea, nealterate. Tânjesc după ele de multe ori, mă gândesc şi regândesc la ele, fără să ştie nimeni şi duc un dor mare vacanţelor mele şi mai ales celor care au ştiut sa mi le facă minunate. Bunicii mei, atât cei din Ardeal cât şi cei pe care îi aveam în frumoasa – pe atunci – Brăilă, pe malul Dunării, au ştiut ca nimeni alţii să ne ofere din puţinul care exista atunci, atât de mult încât astăzi, cu tot prea-multul de acum, nu ar mai putea fi oferit de altcineva.
Nu pot să-mi explic acum, la vârsta la care aş fi capabil să fac asta, de unde aveau de toate, pentru noi. Nu pot să găsesc o explicaţie a faptului că deşi erau mereu istoviţi de muncă, apăsaţi de treburile de acasă dar şi de responsabilitatea pe care o aveau pentru noi, reuşeau să zâmbească mereu şi să ne facă fericiţi prin cel mai mărunt gest. Nu ştii de unde bunicii scot mereu totul, pentru nepoţii care vin în vacanţă. Rămâne un mister cum acolo, la ei, sunt singurele locuri de pe Pământ unde nimic nu se termină, nimic nu intră în cota de avarie, deşi dacă stai să calculezi, să priveşti sau să estimezi, constaţi că nu există nicio comoară ascunsă în curte. La bunici nu se termină niciodată nici mâncarea cu gust divin, nici fructele din copaci, nici apa în care te scalzi. Nici dragostea şi nici înţelegerea pentru orice şi oricum!
După mulţi ani, mai cu seamă după ce m-am trezit lipsit de ei şi de vacanţele mele, am realizat că nu voi mai fi niciodată atât de fericit cum am fost atunci. Găsesc, fireşte, bucurii şi fericire în apropae orice şi acum, însă ce a fost atunci, şi cum a fost, nu mai poate fi repetat, cu atât mai puţin imitat de oricare altă bucurie pe care o trăiesc astăzi. Dacă cineva s-a întrebat vreodată „oare există îngeri pe Pământ?” trebuie să ştie că da, există. Bunicii sunt îngerii care ne veghează, care nu ştiu să ne certe, să ne ceară explicaţii, să ne oprească din joacă, din râs, din fericire. Bunicii nu se uită la ceas niciodată, nici nu întreabă de ce mâncăm aceea şi nu cealaltă, şi nici nu ne explică de ce zahărul sau mâncatul fără să ne spălăm pe mâini sunt motive care ne-ar putea băga în spital.
O vacanţă nu poate fi completă, perfectă, şi nu poate rămâne încastrată în suflet, precum un diamant într-o mină, fără ei. Mă chema bunicul, îmi strângea trupul cu putere la piept, mă pupa şi mă mângâia: „No, du-te de scoboară nişte prune, alea mari. Urcă-te cât mai sus, că acolo-s cele mai bune, dragu’ tatii!” Aveam în curte câţiva pruni înalţi, care făceau nişte fructe uriaşe, rotunde, dulci şi aromate.” -Aşa copile, sus, sus!” Bunicul râdea şi mă încuraja mereu, fiind sigur că, prin convingerea lui, şi eu sunt convins că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Niciodată bunicii mei, cei patru îngeri care mi-au vegheat copilăria, nu mi-au spus să nu fac ceva, să am grijă cum mă urc, unde pun piciorul, pe unde merg. Probabil de aceea, în niciuna din vacanţele mele petrecute fie pe malul Târnavei, fie la Dunăre, nu am păţit ceva rău. Bunicul de la Brăila pleca cu noaptea în cap la câmp, fiind inginer agronom de meserie. Venea acasă în pragul serii, la apus, cocoşat de muncă şi ars de soare.
Cu toată oboseala celor peste 16 ore de muncă, intra zâmbind pe poartă. Mereu ne aducea cele mai bune roşii, pe care abia le ţineam în mâinile noastre mici, pepenii cei mai dulci, legume şi fructe al căror gust astăzi, indiferent unde l-aş căuta, nu îl mai pot găsi. Cumpăra de multe ori de la pescarii de pe drum, peşte proaspăt, ni-l aducea mişcând, în găleţi mari cu apă, iar noi eram atât de fericiţi şi credeam că nimeni nu mai e ca noi! Primul lucru pe care îl făcea era să ne ia în braţe şi să ne întrebe cum ne-am jucat, dacă ne-a lipsit ceva. Bunicii sunt şi ei, pentru nepoţii veniţi în vacanţă, mesagerii fericirii în starea ei cea mai pură. Şi tare ar fi bine ca nu doar în vacanţe, ci ori de câte ori puteţi, să vă duceţi copiii să-şi vadă bunicii, atât cât îi mai au! Singurul lucru pe care şi-l doresc este să-şi poată strânge nepoţii în braţe şi să rămână cât mai mult timp lângă ei, pentru că aşa cum spuneam, adevăratele comori, clipele de fericire care nu se termină, tot ce poate visa un copil, există acolo, lângă bunici şi nicăieri altundeva! Pentru copii, bunicii au viaţă eternă! Doar că ea se mută la un tragic “moment dat”, de pe Pământ, între norii albi, cei de foarte sus…
Vacanța e pe zile și iată, ca în fiecare an la final de Gustar, își face ea bagajele, iar noi începem să despachetăm, oftând. Tot ce e frumos și de valoare în viața asta scurtă și plină de greutăți, e puțin, cu picătura și trece cât ai clipi. E o logică pe care niciunul dintre noi nu o va putea privi vreodată zâmbind.
Felicitari, Florin Negoita, pentru articol!