Lenea – marea doamnă asistată social

Statul român a introdus, de-a lungul anilor, diferite forme de ajutor pentru categoriile de asistaţi social, în bani sau în produse alimentare ori de alt gen. Aceste ajutoare au ajuns să apese pe spinarea ţării din ce în ce mai mult, reuşind, de multe ori, mai degrabă să încurajeze nemunca decât să ofere un sprijin sănătos, util pentru depășirea unei situații temoprare şi care să producă efecte nu doar la nivel digestiv. Există zeci de tipuri de ajutoare, acordate unui număr de aproximativ şapte milioane asistaţi, la nivel naţional. Desigur, cifra poate părea halucinantă, însă trebuie specificat că majoritatea celor asistaţi social sunt copiii, astfel încât o mare parte din cei aproape 700 milioane de lei se duc, anual, pe alocaţiile, indemnizaţiile şi beneficiile ce ţin de copii. Asistaţii social la care mă refer în mod deosebit sunt cei care primesc bani sub forma venitului minim garantat lunar şi care sunt obligaţi prin lege să presteze o muncă în folosul comunităţii.

Deşi judeţul nostru nu se situează în topul celor cu cei mai mulţi asistaţi de acest gen, acest lucru nu înseamnă neaparat că stăm foarte bine la acest capitol, ci faptul că suntem un judeţ mai mic cu o populaţie mai mică în comparaţie cu alte judeţe, prin urmare, proporţia trebuie privită având în vedere acest lucru. În Zalău avem, de exemplu, puţin peste 50 de asistaţi social care trebuie să muncească în folosul urbei. La nivel naţional, avem aproximativ un sfert de milion de persoane asistate social, pe acest segment. Nu sunt puţine cazurile în care beneficiarii acestui sprijin social încalcă o condiție importantă din Legea ajutorului social. Aceea prin care, apt de muncă fiind şi fără un job, asistatul trebuie, pe lângă orele de muncă effectuate, stabilite de primărie, să se înscrie la Agentia Teritorială pentru Ocuparea Forţei de Muncă în calitate de şomer, intrând astfel sub incidenţele unor altfel de dispoziţii legale şi condiţii.

De multe ori însă, lucrurile nu stau nici pe departe aşa cum spune legea iar mulţi asistaţi beneficiari ai venitului minim garantat sunt persoane apte de muncă, oameni sănătoşi-tun, cu putere de muncă şi fără niciun motiv robust care ar putea să le justifice somnul prelungit de dimineaţă şi cel de după-amiază. Un lucru de care toţi cei care ne păstoresc legile şi destinele sociale ar trebui să ţină cont, este faptul că nemunca nu trebuie încurajată prin acordarea, nemotivat şi la infinit, a acestor ajutoare. Nu sunt puţine cazurile în judeţul nostru în care, bărbaţi înalţi ca brazii şi cu palmele mai fine ca mătasea, se plâng că edilul i-a lăsat fără ajutor. Cât cinism, nu? “Vă doare la bască, pe voi, domnilor edili, voi aveţi salar’ şi o grămadă de alte avantaje, e uşor să lăsaţi, printr-o trăsătură de condei, un suflet lovit de soartă şi un stomăcel chinuit, fără o bucăţică de de pâine. Fiarelor!” Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa. Excludem, şi reiterez acest lucru, categoriile de persoane care au nevoie literalmente de acest sprijin.

Sunt mulţi oameni care, din diverse motive independente de ei, nu pot desfăşura o muncă: aceştia nu intră în discuţie. Dar ce facem cu feciorii, cu bărbătocii care se plâng că nu au ce pune pe masă, dar care semnează condica zi-lumină la cafenea sau la bodega din sat? Ce facem cu cei care, după ce închid ochii în faţa unor oferte de muncă remunerate, refuză până şi munca cu ziua, pe motiv că e prost plătită şi nu e mângâiată de bonusuri cum ar fi bani de ţigări şi de o bericică? Şi ce facem cu cei care vin într-un suflet, cu sufertaşele, la cantina săracilor, la împărţit de pachete şi cadouri ori alt gen de ajutoare care, în acest tablou, capătă forma unei pomeni, însă niciunl dintre ei, deşi nu e obligat, n-ar căra, ferească Dumnezeu, un sac de cartofi sau n-ar pune mâna pe o mătură. Am întrebat odată un bărbat dacă, pentru hrana primită de la Primărie, ar dori să dea puţin cu mătura în staţie, la Silvania, când o avea el puțin timp. Mare greşeală!

Omul, la vreo 30 de ani, amărât ce-i drept, însă în putere şi fără semne vizibile de invaliditate, era să-mi arunce cu ciorba în faţă, la ieşirea din cantina primăriei:  -Da’ de ce să mătur, să măture ăia care-s plătiți! Cu siguranţă, omul nostru m-a dat şi dracului, am îndrăznit cam mult, ce-i drept. Sigur că angajații responsabili pentru curățenia orașului sunt primii care trebuie să pună mâna la curățenie, însă, da, şi cei care primesc mâncare bună şi caldă de la primărie, zilnic, plus suplimente de tot felul, nu ar trebui să fie alergici la praf ori la zăpadă, pentru că nu sunt bătrâni și nici bolnavi. Putem să numim acest fenomen, fără să ne fie teamă că aberăm, lene. Da, există şi persoane care deşi se găsesc într-o deplină capacitate de muncă, nu vor să muncească. Probabil că vor fi mulţi cei care, din nou, îmi vor reproşa că ar trebui să mă iau de patronii care oferă salarii mici însă n-aş arunca anatema integral, pe ei. Până una-alta, noi, ăştia care ne-am obişnuit cu gândul că fără muncă nu prea se poate, suportăm pe una din vertebre şi această sarcină. Nu poţi să nu-ţi aduni sprâncenele pe nas constatând că unul înalt ca bradul şi frumos ca Soarele, bagă ziua în noapte în vârful patului, iar un pensionar nu-şi vede moartea cu ochii angajându-se din nou, după ce s-a pensionat, doar pentru a mai câştiga un ban în plus pentru medicamente, pentru mâncare ori pentru copii şi nepoţi. Lor nu le este greu, nu? Treabă de făcut, este, har Domnului.

Dar chiar şi în Zalău, deşi nu avem foarte mulţi asistaţi de acest gen, nu e înghesuială prea mare la muncă, iar aici intră în discuţie şi orele de muncă în folosul comunităţii, rămase în cazul unora, neefectuate. Primăria nu poate face mai mult decât să-i taie de la porţie pe leneşi, în cazul în care refuză să muncească în folosul comunităţii ori să-şi caute un loc de muncă. Nici intrarea în legalitate, prin înscrierea la “Forţele de Muncă”, nu mai reprezintă de mult o garanţie a faptului că un om fără un loc de muncă chiar îşi doreşte să muncească. Ultima conferinţă de presă a AJOFM Sălaj a adus în faţa presei date nu tocmai îmbucurătoare, cei care conduc această instituţie spunându-ne că mulţi şomeri care primesc oferte de muncă, se duc la patroni şi îi roagă să îi declare “incompatibili” cu locul de muncă propus. Prin urmare, statul, respectiv noi, cei care muncim, mai scoatem din buzunare banul muncit şi îl întindem, volens-nolens, acestora.

Desigur, ajutorul social vine să-i sprijine şi pe cei apţi de muncă dar care, dintr-un motiv sau altul nu-şi pot găsi un job, însă acest lucru este, în realitate, ori cel puţin ar trebui să fie, un lucru temporar. Scopul acestui ajutor este, în principal, acela de a se asigura asistatului, pe o perioadă determinată, un mijloc de subzistenţă până la găsirea şi mai ales acceptarea unui loc de muncă. Dar dacă, deşi găseşti ori ţi se oferă, tu refuzi sistematic să munceşti, acest ajutor social devine o jignire pentru cei care plătesc prin munca şi sănătatea lor, această categore de persoane.

N-ar fi rău ca noii parlamentari dar şi fiecare unitate administrativ-teritorială, să analizeze cu o mai mare atenţie fiecare caz în parte, cu atât mai mult cu cât aşa cum subliniam mai înainte, nu suntem în fruntea topului judeţelor cu cei mai mulţi asistaţi social, în special cei din această categorie căreia nu-i putem găsi nicio justificare în afară de refuzul vehement de a merge la muncă. Însă, şi noi, sălăjenii, suportăm marile consecinţe naţionale, iar faptul că la noi nu e încă un obicei care să ne bage în panică, sunt destule judeţe în care acest fenomen a luat o amploare îngrijorătoare, cu consecinţe care se răsfrâng asupra noastră, a tuturor.